Portret la fantana

-&-

Sete mare

Marino: România citadină

Pentru satul de chirpici și stuf , luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderență. România viitoare – ca să mă exprim în termeni paşoptişti – va fi citadină sau nu va fi deloc. Nu cred un cuvânt, dar nici unul, din povestea că “veşnicia s-a născut la sat”.

din “Viața unui om singur”, pg 145

Marino: intelectualul şi mediul politic

Dezgustul meu de politică a devenit imens. Pe atunci, îl credeam definitiv. Am înțeles – şi evenimentele de după 1989 aveau să confirme încă o dată – că adevăratul intelectual nu este şi nu poate fi “asimilat” de “omul politic”. Scriitorul, omul de cultură, nu poate fi decât un neadaptat, un rătăcit, străin, naiv, în astfel de medii, cu care, de fapt, el nu are şi nu poate avea afinități profunde. Un interes real pentru politica de idei, pe de altă parte, nu a existat şi nu există încă în România, nici anticomunistă, nici postcomunistă.

din “Viața unui om singur”, pg 98

ANUNT!

Din motive obiective, urmatoarea sedinta de cenaclu va avea loc MARTI, 25 mai, aceeasi ora.

Marino: despre RESENTIMENT

Adrian Marino, în “Viaţa unui om singur”, despre RESENTIMENT:

Am o opinie personală despre valoare resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Şi chiar legitim-justiţiar. Face dreptate. Stimulează energii şi argumente, care restabilesc echilibrul unor nedreptăţi sau erori grave. Nu este vorba de o josnică “răzbunare”, ci de o “compensaţie” necesară. A “ierta” oricând, orice şi pe oricine este o imposibilitate şi o imensă nedreptate. Şi, într-un fel, o rupere gravă a echilibrului cosmic etc. Din care cauză nu pot asimila doctrina creştină a iertării. Mult mai logică şi mai justificată, moral şi chiar ontologic, mi se pare “legea talionului”. Fiindcă ea pune în loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiinţat. Umple un “gol”, reface un echilibru rupt. Compensează măcar “teoretic” o pierdere. Un comportament eminamente restaurator, echitabil şi constructiv. Nu plătesc “poliţe”. Dar am dreptul suveran de a reţine şi semnala erori grave şi aberaţii sinistre. Suferinţe şi pe pielea mea şi pe a altora, care cer o reparaţie.

“Viața unui om singur”, pg 17

Soarele abstract

Iluminare

Din masivul Ciucas, aprilie 2010

Sanvis, fanta, primavara

Doua doamne (o barfa de primavara)

Pescarita (meditand...)

s-au terminat cuvintele

*
s-au terminat cuvintele n-au mai rămas decât gesturile
s-au tocit braţele nu mai e decât imaginaţia
care-i sterilă

mină de aur stoarsă
        precum sânul mamei
                până la praf
                        de către nou-născut

bate un vânt aspru ce-aduce şopârle pe limbă
nuci uscate în suflete

plouă în cana cu vin
până la boabele de struguri

totuşi am scris aşa de mult că-n timpul ăsta
chopin s-a deshidratat fugărindu-şi pe treptele poemului meu

pianul

_________________________________________

Prezentarea viitorului volum de versuri

Prezentare aparuta pe site-ul AgentiaDeCarte.ro

Volumul de versuri despre care doresc să vă vorbesc urmează să apară în câteva luni sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Evenimentul coincide cu debutul meu în volum personal. Asupra titlului nu sunt încă decis, deci nu voi vorbi despre el. Cartea este o antologie ce reuneşte cele mai importante cicluri de poeme pe care le-am scris între 2001 şi 2006. Fiecare serie este unitară ca ideatică şi estetică, ceea ce le aduce împreună fiind faptul că reprezintă puncte de referinţă pe harta devenirii mele ca scriitor. Vi le prezint pe scurt pe fiecare:

- “Cinci poeme” sunt poeme de dragoste, bogate în imagini, postmoderniste ca respiraţie, introductive
- “Omul vag” reprezintă o critică la adresa omului contemporan, în tuşe groase, stridente, pamfletare, sarcastice chiar pe alocuri. Având drept motto un citat din “Revolta maselor” a lui Jose Ortega y Gasset, poemele ce alcătuiesc ciclul “Omul Vag” muşcă fără milă şi pun la zid mediocritatea omului de azi
- “Versuri pentru Lolita” sunt poeme de respiraţie interioară, de zbucium intelectual şi sufletesc, de spovedanie, de sinceritate lucidă ca o lamă de cuţit. Sunt poeme imaginare scrise de personajul lui Nabokov, Humbert-Humbert, în preajma “supliciului” Lolita
- “Psalmii recenţi”, poeme profane, vorbesc despre apropierea conştiinţei actuale de divinitate. Sunt poeme în care Dumnezeu e descoperit în nuca poeziei minte în minte cu poetul, ambii creatori de universuri
- “Jurnalul liric” sau “Gimnastul fără plămâni” sunt poeme despre echilibristica existenţială pe muchia ascuţită a fiecărei zile. Apar aici iubitele, prietenii, cărţile, poemele – tot apanajul poetului ca om în viaţa de zi cu zi
- “Peisajele pariziene” sunt poeme descriptive, desprinse din călătoriile frecvente pe care le-am avut la Paris. Sunt peisaje neconvenţionale, atât exterioare cât şi interioare, ale ceea ce este Parisul astăzi pentru un tânăr poet din Europa de est. Parisul e surprins şi analizat subiectiv, din camera de hotel, de pe stradă, din avion, din metrou, din ziare, de la televizor.

Dacă ar fi să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să-ncerc să ies puţin din ghinda propriei mele subiectivităţi, aş spune că acest volum este bogat în experimente literare, în idei şi propuneri estetice. Inerente unui volum de debut, eventualele stângăcii sunt semnele unei căutări intense a formulei poetice. Formula poetică nu este un dat natural, ci se construieşte prin efort conştient şi talent înnăscut. Este un volum care promite şi poate aici e cheia faptului de a fi (adică a deveni) poet: să promiţi la debut şi să rafinezi în volumele viitoare.

Andrei P. Velea

Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar

de Andrei P. Velea

Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pseudonim literar), debut format din două volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografe. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile, de respiraţie latină.
Dincolo de spectacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.

“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţitor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar poetesa vine, conform principiului antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu se termină la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.

Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!

De primavara

Arghezi recitand

Va invit sa-l ascultati pe Arghezi recitand... O voce ascutita, monotona, de baba, de salahor, o intonatie minimalista... Te poti concentra la esential. Arghezi, ca poet, nu vrea sa "triseze". Nu vrea sa ne fure cu inflexiunile vocii. El e poet si atat. Recita cu sinceritate si respect fata de poezie. Nicio muzicalitate, doar vers pur, primordial. Asa-i sta bine un poet, doar e creator si nu interpret!

Ion Ion
Cina

Auditie placuta!

semn (botezat)

*
iubita păşeşte c-o eşarfă pe buze într-o biserică
crucea-ntre omoplați e doar o sugestie existenţială
un cal verde şi-aprinde o ţigare
creştinează-l nietzschi nu bănuie câte păcate are

trupurile s-au reprodus sub un copac ancestral centrala
nucleară ai aprins-o lumânare înserarea
avea un disc cu muzică pentru noi orchestra ne-aplauda
specia-şi contabiliza separat devenirea

hai să scuipăm în dreapta şi-n stânga nietzschi nu ştii
unde-i cel al cărui nume nu se pronunţă că-i păcat
dacă nimerim vreun poet o fi gândit el fantezii
nu-i întinde batista sigur are lânga inimă cearceaf

o poemă-n oglindă
în care să pretindă că nu-i lebădă
ă

_________________________________________

Sonata "Trilul Diavolului" de Giuseppe Tartini

Deschid seria fragmentelor de muzica clasica prin cateva cuvinte despre Tartini si a lui sonata "Trilul Diavolului". Nu vreau sa fac critica de specialitate, nici istorie a muzicii clasice, ci doar sa invit la meditatie, la auditie, la impartasire: muzica clasica asa cum o percep, cum o gust cotidian, cu trairile, ideile si conexiunile care mi le trezeste. Nu am nici cunostinte de specialitate, nici talent intepretativ... Dar asta nu ma impiedica sa-mi placa, sa ascult...

Sonata "Trilul Diavolului" e cea mai cunoscuta lucrare a lui Giuseppe Tartini, un compozitor italian din perioada baroca, un tip ciudat, mistic,a carui viata si opera au multe capitole ramase obscure.
Scrisa in jurul anului 1749, sonata "Trilul Diavolului" are o poveste foarte interesanta. Se zice ca Tartini l-a visat pe diavol, care i-a propus sa fie ucenicul lui in manuirea viorii. Tartini a acceptat, i-a oferit Diavolului cateva lectii, dupa care, la sfarsit, i-a inmanat acestuia vioara sa demonstreze daca a invatat ceva. Diavolul a interpretat o piesa cu atata virtuozitate incat Tartini, cand s-a trezit din somn, a incercat s-o puna pe hartie. Asa s-a nascut sonata Trilul Diavolului, despre care autorul recunoastea: in vis Diavolul a interpretat-o mult mai bine!

Sonata are un ritm superb, bine sustinut, pasaje de o virtuozitate intalnita doar mai tarziu la Niccolo Paganini (e vorba chiar de "trilurile" la vioara care dau numele sonatei). E o incantare s-o asculti, sa-ti imaginezi povestea, nu are absolut nimic macabru, ci doar o melancolie pentru o piesa ideala, visata, a carei realizarea e doar un crampei.

Mi s-a-ntamplat si mie sa visez o poema. M-am trezit electrizat, am inceput s-o scriu, dar am abandonat-o... Retineam sentimentul care l-am avut in vis, retineam un vers, dar n-am fost in stare sa reproduc intregul... N-am fost atat de norocos precum Tartini, sa reusesc sa ramana ceva, dar nici nu l-am visat pe Diavol!

Sonata "Trilul Diavolului" am amintit-o intr-un poem din ciclul "Versuri pentru Lolita":

"bănuit în preajma ta,
n-are rost să mă ascund, Lolita!
după ferestre murdare,
precum tartini după aţele mânăstirii,
încep încet să-mi precizez sensul...

straniul vis al celui cu viora,
cu degete alunecând în torsiuni bizare,
brusc adunate-n în sine,
precum vaporii aciuaţi pe un obiect rece,
mai denşi în intimitatea lor cum eu,
nu-i aşa, lângă tine."

Pe atunci stiam povestea ca Tartini se afla chiar intr-o manastire cand a compus aceasta sonata si o repeta seara pe ascuns, de teama de-a nu deranja calugarii... Povestea reala cunoaste mai multe forme, insa noua ne ramane nostalgia "faustica" dupa creatia perfecta, visata. Parca ne-am vinde sufletul Diavolului, precum Faust, pentru asa ceva, nu?...

Va invit sa ascultati a 2-a parte a sonatei, precum si o interpretare pop marca Vanessa Mae.

Auditie placuta!

semn (inevitabila confesiune)

*
în combinat furnalele au tăcut ca la teatru năpăditi
de nostalgii beţivii nu mai au ce să-şi spună
amantele fac dragoste în surdină de parcă
-n camerele de-alături s-ar afla soţiile

greierii au botniţe în seara asta pământul a-nlemnit
prea mult zgomot în rotirea-i
atomii circulă pe varfuri curentul electric
abia de mai susură timid prin fire

e-atâta linişte încât varful peniţei pe foaia de hârtie
ar băga-n sperieţi îngerii aşezati
de-a dreapta şi de-a stânga tronului în paradis

se-aude cum undeva un spermatozoid
curtează un ovul se-aude cum duc un război cu mine
însumi să-ţi spun sau nu

iubito în seara asta te-am înşelat c-o poezie

_________________________________________

şedinţă foto nud

*

nud artistic pe ţeava perfect lustruită

a unui pistol dus la tâmplă,

cu miros de praf de puşcă

proaspat şi înţepător ca mirosul de pâine crudă

nud artistic într-un furnal,

cu magma de-nceput de lume împrejur,

cu un adam îmbâcsit de cocs, alcoolic,

şi-un dumnezeu cinic pe fundal

nud artistic când toate semnele făcute în aer

nu mai ascultă mâinile care le-au desenat,

nud artistic când paianjenii nu-şi mai secretă pânza

pentru că totul se destramă...

doar un aparat de fotografiat a mai rămas

în faţa căruia te dai toată,

ca şi cum orice axiomă postulată vreodată

ar fi doar un fluture spintecat de furtună

_________________________________________

tatuaj cu sinbad marinarul

*
precum sinbad marinarul
m-adun zilnic dintre aventurile bizare ale cotidianului
fără să-nvăţ nimic

sunt uragane la fiecare colţ de stradă,
sunt munţi de netrecut şi ceţuri impenetrabile
care abia aşteaptă să-mi sufoce inspiraţia
în orice staţie de autobuz,
sunt monştri alambicaţi
ce bântuie coridoarele cartierului
cu epavele aerului înfipte în priviri

şi tot nu-nvăţ nimic...

ca sinbad mă reculeg preţ de o respiraţie, două,
apoi m-arunc din nou voluptuos în corăbiile minţii
şi-nghit cuţitele realităţii
c-o nonşalanţă care ar dezarma orice sinucigaş

dincolo de uşa apartamentului e-un labirint insidios,
asfaltul e pielea unei creaturi atavice,
sărutul iubitei e veninul unei vieţi prea liniştite

dincolo de poemul ăsta
e lumea în care sinbad e doar un pierde-vară,
un tăietor de frunze la câini

şi nu un buret avid de viaţă
ce face din fiecare clipă o provocare,
un duel al fiinţei cu nefiinţa...

rămân doar eu să-l înteleg pe sinbad,
doar eu - restul au adormit
(ori au pierit într-un naufragiu)

_________________________________________

anatomia unei întâmplări

*
e o-ntâmplare pură că mă trăiesc pe mine…
nu cunosc nicio filiaţie de idei,
nicio pasiune arzătoare, nicio dragoste la prima vedere
care să ne fi adus apriori, implacabil, la zidirea asta împreună.

ba mai mult, ca orice cuplu, avem tot soiul de dispute,
de la cele banale, până la cele existenţiale;
pornim de la o fereastră uitată deschisă: fereastră, lume, cosmos
şi-ajungem la ce-nseamnă pentru fiecare noţiunea de libertate...

ne aşezăm la un pahar de vin împreună,
unul de partea de sticlă a paharului, celălalt de partea lui ideatică
şi deplângem o lume mult prea lipsită de fantezia
de-a ne percepe separat la fel de natural cum ne salută împreună.

e o-ntâmplare că locuiesc în acelaşi apartament cu mine,
că-mpart aceeaşi iubită, că scriu aceeaşi carte cu mine;
încă mă uit mirat în oglindă sau la fotografii, apoi zâmbesc:
e-atât de-ntâmplător totul,

probabil m-am împiedicat de-o pasăre şi am căzut în mine.

_________________________________________

Un răspuns la propunerea de canonizare a lui Eminescu

Eu nu cred nici în Iehova...
de Mihai Eminescu

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­Sakya-Muni,

Nici în viaţă, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
Pentru om frânturi de limbă ­
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred ­ o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic ­
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.

tablou: Caspar David Friedrich, "Cãlãtor pe marea norilor"

Lectii despre tacere

O plimbare la miezul noptii

Portret de sotie

Frigul in doi

Schite alb-negru (Black and white sketches)

Poem in doi (Poem in two)

Poem necunoscut (The unknown poem)

Scrisori de dragoste (Love letters)

Lecturi la miezul noptii (Reading at midnight)

Cam de aici am început...

Câteva poeme scrise în clasa a 12-a... poetul liceului Mihail Kolgălniceanu, Galaţi, 1998..

omega

există în mine ţărmul străveziu
al gândirii tale
spre care mă duci
cu o viteză înfiorătoare

omega!...


altfel spus

altfel spus poate trupurile ne vor
deveni totuna cu umbrele
şi vor trece într-o neobişnuită tăcere
poate picioarele noastre
vor învăţa absurdul alfabet
al alergării din nicăieri spre niciunde
şi poate că abia atunci
paşii aceştia de gheaţă care
ne tot urmează
se vor topi în cele din urmă sub noi
altfel spus poate


tu eşti

tu eşti ca o iluzie în acest infinit
tu nu exişti tu n-ai cum să exişti
dar nu mă înţelege greşit - eu nu te neg
eu poate vreau să fii şi tu nu eşti...


mult mai bine

se lasă apăsătoare liniştea
să te naşti nu-i cel mai indicat
în noaptea aceasta
nici să priveşti
nici să-ţi încerci aripile
prea multă ceaţă mult vânt
mai bine mult mai bine pe întuneric
lumina asta ca foamea
aproape că doare


poate că

poate că nu exişti şi eşti doar o iluzie
sau poate că exişti şi-atunci
eşti un fapt extrem

de adevărat

sau poate că din acest instabil echilibru
ai putea ieşi ca un idol de piatră

de-a cărui frumuseţe
mi s-ar face rău...


facerea

se-aşternea părăsirea ca apa şi fiecare din noi
îşi primea resemnat existenţa
apoi se desăvârşea în linişte primirea
începea se termina
nici eu nu mai ştiam dar oricum
aveam deja resentimente
ne apăsa greutatea tăcerii şi ploua
aproape întruna ploua
pe faţă pe umeri întruna ploua


scurtă poveste

poate ne va lăsa timpul înafara cunoaşterii
iar atunci cînd ne vom striga pe nume
nici măcar numele nu ni le vom mai cunoaşte,

iar atunci cînd vom alerga unul spre altul
să ne îmbrăţişăm
nici trupurile nu ni le vom mai cunoaşte,

şi va ajunge, mai mult ca sigur, un timp
cînd vom uita unul de celălalt
şi-atunci cînd vom trece alături pe stradă

nici măcar nu vom bănui
ce-a fost şi dac-a fost ceva, cîndva, între noi.

Apusul reinventat

sau
Discuţie asupra ideilor estetice ale generaţiei 2000

În cadrul şedinţelor cenaclului Euridice din Bucureşti, o nouă generaţie de scriitori îşi caută recunoaşterea, sub îndrumarea, până de curând, a regretatului critic literar şi traducătorul Marin Mincu. Discutia despre cât de întemeiate sunt cererile la existenţă sub forma unei noi generaţii ale acestor tineri scriitori nu face obiectul articolului de faţă. Cert este că ei au redactat un manifest poetic, prin, pare-se, liderul lor, Adrian Urmanov, manifest intitulat “Poemul utilitar”. Să incercăm să vedem care sunt ideile estetice aruncate în joc de tinerii de la Euridice, care, susţin ei, se delimitează net atât de postmoderniştii optzecişti, cât şi de nouăzecişti. Măsura în care aceste idei se pretează la o asemenea delimitare netă, precum şi măsura în care textele acestor scriitori sunt la înălţimea programului propus, dau măsura în care suntem legitimaţi să vorbim despre o nouă generaţie de creaţie (termenul aparţine lu Vianu şi este preluat de Mincu în primul articol care pune explicit problema unei noi generaţii – A).

Primul pas : Manifestul fracturist

În 1998, doi tineri braşoveni făceau vâlvă cu un manifest literar intitulat “fracturism”. Ceva timp după lansarea acestui manifest, nu prea luat în seamă în cercurile înalte ale literaturii, Marin Mincu scrie un articol în care privea cu ochi buni acest manifest (C). Pentru Marin Mincu, acesta reprezenta “un act de curaj”. Spunem de pe acum că o parte din ideile acestui manifest se vor regăsi mai tărziu printre ideile utilitariştilor.
Fracturiştii puneau mult accet pe critica şi atitudinea socială : “fracturismul desfide şoarecii de bibliotecă şi <>, cât şi o poezie scrisă pe diplomele de absolvire a facultăţii. Fracturismul urăşte poeţii <>, roboţeii liricii române.” (B) Sinceritatea existenţială a persoanei poetului este cea care primează, trebuie refăcută unitatea fundamentală dintre viaţă şi operă. Sunt puse la zid concepţiile hiper-ştiinţificizate asupra poeziei, precum şi cele hiper-culturalizate, limbajul pretenţios care, inevitabil, atrage după el un grad semnificativ de artificial.
Alte idei ale fracturiştilor ni le prezintă Marin Mincu în textul mai sus amintit. El inisită asupra notei de autenticitate pe care vor s-o introducă fracturiştii în textele lor, cel puţin ca program poetic: “autenticitatea scriiturii va fi dată de capacitatea scriptorului de a transcrie în limbaj <> cât mai pure ale subectului angajat în experienţa scriiturii/cunoaşterii” (C). Subliniem (şi se va vedea imediat de ce) mesajul estetic care se desprinde din textele fracturiştilor: autenticitatea eului poetic, al celui care scrie, atrage după sine unitatea poeziei, a trinităţii poet-mesaj-receptor.

Al doilea pas : Manifestul Poemul Utilitar, Generaţia Tu

În 2001 Marin Mincu scria articolul despre fracturişti, în 2003 apărea cel despre noua generaţie literară. Primul pas, negarea, delimitarea faţă de trecutul imediat, fusese făcut, anumite sugestii de ordin estetic fuseseră aruncate în scenă. Literatura trebuia să se întoarcă spre autenticitate, spre sinceritate, ultimile experienţe estetice, cum ar fi poetica postodernistă realului, o aruncaseră în teritorii de respiraţie poetică în care era prea evident gradul de artificial.
Manifestul noii generaţii “eu sunt poemul utilitar”(D) este un text care propune o serie de idei interesante, pe care le vom urmări cu toată atenţia. În prima parte a acestul manifest ni se prezintă o realitate pe care o simţim altminteri cu toţii şi care-i rodea şi pe fracturişti: actul poetic, trinitatea poet-mesaj-receptor, a fost coruptă. Dacă fracturiştii vedeau în lipsa de autenticitate existenţială a persoanei poetului cauza acestei situaţii (insistînd, cum am văzut mai sus, pe factori de respiraţie socială), utilitariştii o văd altundeva, anume în îndepărtarea lectorului, a receptorului, de la participarea la actul poetic. Chiar dacă. la limită, această discuţie despre inautenticitatea eului poetic şi îndepărtarea lectorului poate fi privită ca una despre cauză şi efect, totuşi contează felul în care se pune accentul.
Odată constatată această situaţie, de lipsă de unitate a actului poetic, utilitariştii vin cu următoarea soluţie, soluţie pliată, evident, pe felul în care înţeleg ei problema: o poetică nouă, care să reintegreze lectorul, care să recupereze mecanismele de sensibilizare ale poeziei şi să le pună în slujba acestui ţel. Toate bune şi frumoase până aici: decenţă şi simţ acut al realităţii. Însă felul în care această filozofie de bun simţ este pusă pe hârtie dă de gândit.
Care este acel text care, prin însuşi menirea lui, trebuie să placă tuturor? – iată cum îşi pun utilitariştii problema, întrucât pentru ei miza actului poetic este reintegrarea lectorului. Şi răspunsul e unul simplu: textul de advertising, reclama, publicitatea. Aşadar, clarifică Adrian Urmanov în alt text ce completează manifestul de mai sus, “când spun că între textul poetic şi textul publicitar nu există mari diferenţe am în vedere tocmai această identitate de virus informatic a textului: el trebuie să intre în sistemul cititorului şi să-l paraizeze, el trebuie să-şi vândă ideea sentimentul în exact acelaşi mod în care textul de advertising vinde frigidere sau detergenţi” (E). Iată ideea poetică tratată asemeni casetofoanelor de larg consum, iată-l pe poet un simplu lucrător în “departamentul de marketing al textului poetic”. Poetul este, în noua viziune, un “creator de interfeţe comunicaţionale” deoarece, în sens clasic, el era mult prea închis în propriul eu şi mult prea puţin deschis spre cititor. Urmanov nu se mai consideră tocmai din această cauză poet, deoarece: “poeţii sunt o specie frumoasă de oameni însă cu nici o altă inimă decât cea proprie şi nici un alt centru decât <>” (E).
Dincolo de aceste idei, oareşicum periculoase, însă izvorâte natural din felul în care şi-au pus problema aceşti tineri scriitori, există şi sugestii interesante în manifestul utilitariştilor, care trebuie subliniate. Una dintre ele, de respiraţie psihologică şi a cărei metaforă este chiar titlul articolului de faţă, spune că reîntregirea actului poetic s-ar putea face doar prin recuperarea mecanismului insuşi de obţinere a stimulilor. Adică nu cum să prezentăm în mod original, cititorului de azi, apusul, ci cum să obţinem în eul lui acelaşi efect pe care-l obţineau alţii mai demult prin ideea apusului: se doreşte “un apus reactualizat pentru un om prezent” (D). Mutarea accentului de la tehnicile formale ale poeziei la efectul intim al sugestiilor şi simbolurilor, iată unul din scopurile poemului utilitar; altfel spus, ideea poetică este cea care primează, nu mijloacele poetice.

Acesta este, în mare, tabloul estetic în care se dezvoltă tânăra generaţie de scriitori, în măsura în care este el cuprins în cele două manifeste poetice. Importantă e conştientizarea nevrozei, a rupturii intime a actului poetic şi necesitatea găsirii unor soluţii. Desigur, soluţiile găsite sunt parţiale, dar ele conţin sugestii interesante şi, cum am văzut, complementare. Prelungite într-o direcţie sau alta, aceste soluţii particulare pot deveni periculoase. Fracturiştii, în altă ordine de idei, sunt anarhişti, ei spun: “mai bine distrugem să noi lumea”. Utilitariştii, cum am văzut, nu se ridică, în anumite pasaje teoretice ale lor, peste nivelul unui lucrător din departamentul de marketing al unei firme de vânzări de calculatoare. Vom reveni cu altă ocazie, când vom discuta şi despre câteva realizări concrete ale acestor tineri scriitori.

Andrei P. Velea

Bibliografie :
A – Marin Mincu, “O nouă generaţie literară”, Ziua Literară, nr.40, 10 februarie 2003
B – D. Crudu, M Ianuş – “Manifestul fracturist”, 1998, monitorul de Braşov (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
C – Marin Mincu – “Fracturismul” poetic – O negaţie neoavangardistă a optzeciştilor – revista Luceafărul, nr.7, 21 februarie 2001 (http://asalt.tripod.com/a_086.htm)
D – Adrian Urmanov – “eu sunt poemul utilitar” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)
E – Adrian Urmanov – “generaţia tu: o altă inimă / o altă literatură” – revista Paradigma, nr 1-2 / 2003 (http://www.revistaparadigama.ro/)

Sărutul

*
când te-am văzut în decorul acela
n-am crezut c-o să se-ntâmple ce s-a întâmplat
era atmosfera calmă
cu porii relaxaţi cu suprafaţa salivei netedă ca-n palmă

de după structurile aerului te-am urmărit câteva secunde
priveai foindu-te uşor câteva treceri tremurânde
ale aerului prin timpul acela abstract
foiala ta crea mici turbulenţe atât am observat

când m-am arătat lângă tine
ţi-ai alungit până în pieptul meu gravitaţiile
zdruncinându-mi pielea plămânii oasele
deveneam lichid nu-mi mai credeam încheieturile

nici tu nu-ţi mai stăpâneai formele
ţi se amestecau străvezii fesele
sprâncenele-ţi îmbraţişau ceafa
din ochi îţi fugise-n tâmple toată apa

ne-apropiam unul de altul dând din urechi
ţineam buzele-nainte ştergeam cu tălpile formele vechi
când ne-am lovit ne-am oprit preţ de-o secundă
apoi ne-am izbit scufundându-ne-n saliva celuilalt limbile

dinţii s-au spart în jerbe de calciu
gingiile au prins în alunecări obrajii
ne săpam reciproc ocolindu-ne cu grijă creierele
trecându-ne-n vapori limfa ne aeram

când s-au spart termometrele
creierele noastre au căzut cu ideile-n praf
peste noi aerul se-nteţea ca un miriapod de volute
ascunzând vederii poeziei chiar

sărutul care se desfăşura în continuare genial

(un poem mai vechi, refăcut)

Poeme de dragoste de la-nceput de lume

[era o dragoste ca două mere]
*
era o dragoste ca două mere împărţind acelaşi vierme
scheletele noastre ronţăiau luna

nimic nu mai fusese-aşa complementar de la-nceput de lume
cam de când dumnezeu împărţi soarele
în întuneric şi lumină

eu cu mersul meu tu cu al tău
disjuncţi în aparenţă ţinându-ne de mână
echilibru cu bicicleta pe linia ecuatorului

şi uite-aşa ajungeam în inima lucrurilor
punând întrebări nemaiaşteptând răspunsuri
iar zilele se piteau în buzunare

mulţumindu-se cu firimituri de bancnote şi pâine


[îţi aminteşti?]
*
îţi aminteşti? timpul se-ncreţea în secunde
materia se-năsprea în fire de praf
suprafaţa apei prindea primele cute

ne luminau reflectoarele domnului
se vedeau păcatele noastre până departe-n oraşe

nu mai ascunde inima în coşul pieptului spuneam
şi-aşa-ţi descrifez sentimentele
mai greu ca-n poemele unui poet postmodern

îţi aminteşti? istoria era mică bucălată
se juca goală în praf religia doar tu erai

şi tot ce-ţi povesteam
despre problemele dintre noi doi
atunci se numea filozofie


[departe de centralele nucleare]
*
departe de centralele nucleare
ne iubeam la umbra unei carcase de dinozaur
furam mere din grădini perfect ordonate
şi le murdăream cu praful gândurilor într-adins

ne iubeam într-un fir de trestie cugetătoare
unde muzica apelor era aproape
unde îngerii prizau mătasea broaştei
iar aerul nu zgâria esofagul

aveam un univers care se năştea
şi puneam la nesfârşit caseta cu primele lui secunde

aveam un univers incipient cu aburi de cafea
peste care nu permiteam nimănui

să tragă vreo lespede
să închidă vreo pleoapă

Peisaje de peste Prut (Landscapes from Republic of Moldova)

Alergand pentru un secret (Running for a secret)

Fantana timpului inghetat (Fountain of the frozen time)

Portret cu lacrimi si mar (Portrait with tears and apple)

Poem

*

citeşti versurile astea ca pe-un delir

şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:

gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,

că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură

frenetizează orice cuvânt.

nu poţi înţelege starea concretă care le-a-nchipuit,

forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă

în cadrul aceluiaşi spaţiu,

nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele

sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,

ori ochiul ce le-agita energia.

nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,

ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,

la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.

nu poţi, nu poţi să ştii nimic,

deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,

iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,

însă exişti, iar asta e de-ajuns.

(2002)

Cafeaua unei dimineti de iarna (A winter morning coffee)

Pe marginea lumii (On the edge of the world)

Despartire (Breaking apart)

Tania

Frumoasa necunoscuta (Beautiful unknown girl)