Livius Ciocârlie, de la primele rânduri ale cărţii sale dedicate „Caietelor” lui Cioran, este aproape necruţător cu literatura raportată la adevăr (sau, dacă vreţi, la sinceritate; poemul care încheie primul grupaj al cărţii ce urmează a fi citită se intitulează: „somaţie la sinceritate”, părând a fi o obsesie blândă a acestei etape de creaţie): „Problema sincerităţii nu se pune în literatură. Literatura este mincinoasă prin chiar formula ei. Important e ceea ce rezultă din comedia pe care o joci.” Dar două paragrafe mai jos revine cu o precizare importantă: „Rostul literaturii este ca, minţind, să scoată la iveală un adevăr”.
De care adevăr mai are nevoie omul contemporan? Să fie doar cel estetic? Doar cel revelator religios? Filosofic? Social-politic, istoric? Probabil că de toate adevărurile are nevoie omul, deşi este posibil ca şi lipsa adevărului, cu gradele sale, să-i fie la fel de necesară...
Din ce în ce mai des tind să descriu poetul ca pe un artist plastic care are din când în când câte un vernisaj; iar pe prozator, pe romancier mai exact, să-l consider un adevărat arhitect care recompune, dacă nu chiar inventează, o întreagă lume... Într-o lume a scriitorilor matură, în care liricul şi prozaicul se împletesc armonios, autorul, înaintând în vârsta literară, dacă va avea ambiţie sănătoasă şi putinţă decentă, va încerca să fie un scriitor total, pentru care literatura chiar va deveni o chestiune de viaţă şi de moarte.
Andrei Velea este un privilegiat. Este încă la acea vârstă care îi permite să viseze frumos, să se joace cu instrumentele şi armele literaturii...
Este gata de despărţirea despre care vorbeam la prima sa carte (de o anumită poezie; desigur nimic nu ne garantează, în afara măreţiei sufletului, că nu ne vom întoarce la vechi (poeme) iubiri), dar încă mai doreşte să-şi lichideze anumite conturi, să-şi mai organizeze vernisaje lirice în care se pot admira apocalipsele anunţate.
Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o ultimă cameră de hotel într-o atlantidă în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „anti-portret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantidă aproape de al cincilea anotimp, ideal...
În calitate de filocritic de serviciu, nu pot să nu constat că scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat. Rămâne să le descoperiţi cu bucuria arheologului ori a futuristului...
Bun... Şi după ce veţi termina de citit, poate mă veţi întreba (îl veţi întreba pe autor): de ce Atlantida? Şi nu Fukushima... sau de ce nu camera 2012? Poate pentru că avem cu toţii o nostalgie anume, poate puţin patetică, după perfecţiune? Pentru că ne atrag, mai mult sau mai puţin, subiectele... apocaliptice? Pentru că vocile atlanţilor (fiinţe şi ele, cu slăbiciuni... umane) se aud mereu, vrând a fi reinventaţi/înviaţi?
Autorul scrie, la o „bursă a firii”: „cititorule, nu te ascunde!/ mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!” Căpoşi, am putea spune că nu mai contează câteva picături în oceanul ce altădată a înghiţit ditamai mitul! Într-un fel, tot umblând să revitalizăm mituri şi tot căutând eroi, probabil vom înţelege că şi literatura nu este decât un mit ca oricare altul. Poate cea mai importantă, dincolo de fuga de adevăr pentru a ajunge la un anumit adevăr, este setea după Autentic, nu neapărat confundat cu originalul în uitarea de sine şi de exactitate a dicteului automat ori ba (un poem se numeşte „original e să comiţi doar păcatul originar”!)...
Un Autentic care ne-ar desena în nisipul tuturor deşerturilor ori oceanelor acestei planete, cu litere, ideograme, cuneiforme ori hieroglife. Ne-ar desena să înţelegem că mai departe nu sunt leii ci zeii, zeii şi iar zeii (A.Velea se referă undeva la „zeii tuturor religiilor” iar în altă parte la zei inventaţi ori pur şi simplu daţi) sau, pentru a nu uita de monoteismul oarecum mai comod, fiinţe misterioase care se adună pentru a discuta din când în când despre apocalipse ori, de ce nu, despre sfârşitul omului pentru începutul supraomului care va jindui mai apoi să fie doar, din nou, om...
Într-o continuare ideatică, după volumul de debut care s-a intitulat „Gimnastul fără plămâni”, această a doua carte a lui Andrei Velea s-ar fi putut intitula „Atletul coastei pierdute”... dar autorul a ales să provoace altfel. Poate îi vom duce dorul poemelor sale de dragoste (deşi nu lipsesc nici aici, dar nu-s „ca-n brumaru”), poate melancolia sa nu are certitudinea (deşi o bijuterie precum „după judecata de-apoi” ne-ar contrazice!) şi solemnitatea Melancholiei lui Lars von Trier; poate chiar are nevoie de lecţia unui sinucigaş...
De unde şi exersarea unei echilibristici suicidale „între acceptare şi refuz”, atât din partea autorului cât şi a cititorului... dar poate nu este decât o ispitire din partea demonilor literaturii, care te pot face să crezi că poţi stăpâni ceva sau pe cineva, că într-adevăr un om poate scrie ceva sau pe cineva, că un om poate citi într-adevăr denecititul...
Probabil Micul prinţ, invocat de vreo două ori, nu ar fi ajuns să-l citească pe Andrei Velea, dar tânărul nostru scriitor, în căutarea unei certitudini, l-ar fi urmat până pe asteroidul său, unde ar fi descoperit că şi acolo a existat o atlantidă. Aşa cum, cunoscătorii ştiu de ce, o atlantidă poate exista/există şi într-o ghindă!
De care adevăr mai are nevoie omul contemporan? Să fie doar cel estetic? Doar cel revelator religios? Filosofic? Social-politic, istoric? Probabil că de toate adevărurile are nevoie omul, deşi este posibil ca şi lipsa adevărului, cu gradele sale, să-i fie la fel de necesară...
Din ce în ce mai des tind să descriu poetul ca pe un artist plastic care are din când în când câte un vernisaj; iar pe prozator, pe romancier mai exact, să-l consider un adevărat arhitect care recompune, dacă nu chiar inventează, o întreagă lume... Într-o lume a scriitorilor matură, în care liricul şi prozaicul se împletesc armonios, autorul, înaintând în vârsta literară, dacă va avea ambiţie sănătoasă şi putinţă decentă, va încerca să fie un scriitor total, pentru care literatura chiar va deveni o chestiune de viaţă şi de moarte.
Andrei Velea este un privilegiat. Este încă la acea vârstă care îi permite să viseze frumos, să se joace cu instrumentele şi armele literaturii...
Este gata de despărţirea despre care vorbeam la prima sa carte (de o anumită poezie; desigur nimic nu ne garantează, în afara măreţiei sufletului, că nu ne vom întoarce la vechi (poeme) iubiri), dar încă mai doreşte să-şi lichideze anumite conturi, să-şi mai organizeze vernisaje lirice în care se pot admira apocalipsele anunţate.
Mai poate inventa o maşină de poetizat (care, ca şi unele motoare, ar putea să nu folosească la nimic), se mai poate lua la trântă cu ea, aşa cum îşi mai poate rezerva şi o ultimă cameră de hotel într-o atlantidă în care atlanţii învaţă, pentru a supravieţui, paşii sarabandei în d minor a lui Händel (nu că ar fi întotdeauna muzica potrivită pe fundal, cum se insinuează într-un „anti-portret” în care se ironizează false arte poetice!), o atlantidă aproape de al cincilea anotimp, ideal...
În calitate de filocritic de serviciu, nu pot să nu constat că scrierile lui Andrei Velea pot fi, dihotomic, reducţionist, împărţite în două: în „poeme lucide” şi în „poeme fără intenţie”, ambele putând fi însă savurate cu sau fără intenţie, împreună cu Platon sau fără... În cele lucide pune multe sub semnul întrebării: de la calitatea vieţii ( în primul poem se referă la „momentele când se trăieşte în gol”) până la calitatea poemelor („dacă m-aş contopi într-o zi cu o idee,/ vânzându-mi sufletul precum faust,/ cum m-ai privi a doua zi, când aş reveni la tine/ răvăşit, rătăcit/ îndoindu-mă de toate poemele pe care le-am scris,/ inclusiv de cele dedicate ţie?”)... În cele fără intenţie, am aprecia firescul liric, nealterat de cartezianismul la care se face aluzie la un moment dat. Rămâne să le descoperiţi cu bucuria arheologului ori a futuristului...
Bun... Şi după ce veţi termina de citit, poate mă veţi întreba (îl veţi întreba pe autor): de ce Atlantida? Şi nu Fukushima... sau de ce nu camera 2012? Poate pentru că avem cu toţii o nostalgie anume, poate puţin patetică, după perfecţiune? Pentru că ne atrag, mai mult sau mai puţin, subiectele... apocaliptice? Pentru că vocile atlanţilor (fiinţe şi ele, cu slăbiciuni... umane) se aud mereu, vrând a fi reinventaţi/înviaţi?
Autorul scrie, la o „bursă a firii”: „cititorule, nu te ascunde!/ mai bine fă un exerciţiu de maximă sinceritate: preschimbă-ţi mimica şi trupul în picături de rouă!” Căpoşi, am putea spune că nu mai contează câteva picături în oceanul ce altădată a înghiţit ditamai mitul! Într-un fel, tot umblând să revitalizăm mituri şi tot căutând eroi, probabil vom înţelege că şi literatura nu este decât un mit ca oricare altul. Poate cea mai importantă, dincolo de fuga de adevăr pentru a ajunge la un anumit adevăr, este setea după Autentic, nu neapărat confundat cu originalul în uitarea de sine şi de exactitate a dicteului automat ori ba (un poem se numeşte „original e să comiţi doar păcatul originar”!)...
Un Autentic care ne-ar desena în nisipul tuturor deşerturilor ori oceanelor acestei planete, cu litere, ideograme, cuneiforme ori hieroglife. Ne-ar desena să înţelegem că mai departe nu sunt leii ci zeii, zeii şi iar zeii (A.Velea se referă undeva la „zeii tuturor religiilor” iar în altă parte la zei inventaţi ori pur şi simplu daţi) sau, pentru a nu uita de monoteismul oarecum mai comod, fiinţe misterioase care se adună pentru a discuta din când în când despre apocalipse ori, de ce nu, despre sfârşitul omului pentru începutul supraomului care va jindui mai apoi să fie doar, din nou, om...
Într-o continuare ideatică, după volumul de debut care s-a intitulat „Gimnastul fără plămâni”, această a doua carte a lui Andrei Velea s-ar fi putut intitula „Atletul coastei pierdute”... dar autorul a ales să provoace altfel. Poate îi vom duce dorul poemelor sale de dragoste (deşi nu lipsesc nici aici, dar nu-s „ca-n brumaru”), poate melancolia sa nu are certitudinea (deşi o bijuterie precum „după judecata de-apoi” ne-ar contrazice!) şi solemnitatea Melancholiei lui Lars von Trier; poate chiar are nevoie de lecţia unui sinucigaş...
De unde şi exersarea unei echilibristici suicidale „între acceptare şi refuz”, atât din partea autorului cât şi a cititorului... dar poate nu este decât o ispitire din partea demonilor literaturii, care te pot face să crezi că poţi stăpâni ceva sau pe cineva, că într-adevăr un om poate scrie ceva sau pe cineva, că un om poate citi într-adevăr denecititul...
Probabil Micul prinţ, invocat de vreo două ori, nu ar fi ajuns să-l citească pe Andrei Velea, dar tânărul nostru scriitor, în căutarea unei certitudini, l-ar fi urmat până pe asteroidul său, unde ar fi descoperit că şi acolo a existat o atlantidă. Aşa cum, cunoscătorii ştiu de ce, o atlantidă poate exista/există şi într-o ghindă!
a.g.secară
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu