luni, 26 septembrie 2011

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida (interviu cu Andrei Velea)


(interviu acordat Nicoletei Onofrei şi publicat în Revista Dunărea de Jos, septembrie 2011)

…the winner takes nothing
Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida

Andrei Velea

1. Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?

Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

2. Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

3. Contează sa fii „pe val”?

Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

4. Cât de mult contează să te lansezi devreme?

Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

5. Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

6. Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

7. Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

8. Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

9. Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

10. Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu