luni, 26 septembrie 2011

„apasă” – măştile lui sorin despoT


„sorin despoT” este pseudonimul literar al lui Sorin Staicu, născut în Buzău pe data de 18 iunie 1985. Volumul despre care voi discuta în rândurile de faţă, „apasă” (editura Cartea Românescă, 2010), a obţinut „Premiul pentru poezie” la „Concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România”, 2009. Masterand în „Management educaţional şi comunicare instituţională”, sorin despoT se ocupă cu „freelance copywritting, promovare culturală şi traduceri de tot felul”.
Trebuie să recunosc că după lectura volumului, cu notiţele şi însemnările de rigoare, nu prea ştiam cum să abordez cronica, de unde să încep şi cum s-o structurez. Atunci, căutând pe internet mai multe materiale despre sorin despoT, am dat de un interviu realizat de către Andrei Ruse pentru „BoomLIT”. În acel interviu, de unsprezece minute, sorin despoT vorbeşte atât despre volum, cât şi despre concepţia lui poetică în general. Mi s-a părut a fi un tânăr poet plin de umor şi inteligenţă, cu o cultură destul de serioasă. Apoi mi-am amintit că, mai demult, cineva mi-a mai vorbit despre sorin despoT, subliniind „replicile deştepte” ale lui în cadrul unor întâlniri ale tinerei generaţii din Bucureşti.
Aşa că aş începe, mai degrabă, de la câteva afirmaţii din acel interviu. Undeva pe la minutul şase, sorin despoT constată că una dintre problemele poeziei douămiiste este aceea că „varsă frustrare multă”. Apoi continuă: „Eu mă bucur că am reuşit să-mi găsesc la primul volum clipele cele mai mari, în aşa fel încât un al doilea volum să-l pot scrie cu zâmbetul de buze. Poetul român de astăzi scre foarte trist, e încruntat şi înverşunat”. Interviul continuă cu problematica scriiturii ca o „luptă cu foaia albă de hârtie”. Părerea poetului: „Eu n-am văzut-o niciodată aşa. Eu m-am dus ca la o mare scăpare la foaia de hârtie, ca la o binecuvântare. [...] Aşa trebuie privită poezia, cu detaşare, lejer.”
Din punctul meu de vedere, o astfel de viziune este una pozitivă. Chiar dacă, aşa cum recunoaşte şi sorin despoT, a mai „călcat şi el în partea cealaltă” (p.36 „căminul ăsta e o gaură de vierme/ [...] femeile nu mătură prin cămin, nu strâng/ rahaţii din duşuri nu spală pereţii/ de flegme/ [...] în noaptea asta/ chiar acum petre se masturbează/ sub o pătură a spitalului 9”), poezia lui este una „optimistă”, „lejeră”, „de-responsabilizată”; iar volumul, după cum spune însuşi autorul, este „o istorie pesonală mascată, un joc al măştilor”. Ceea ce mă nedumerise pe mine la încheierea lecturii – cumulul de ipostaze, de limbaje şi abordări diferite, de posturi diferite – este un fapt asumat de poet. Undeva în interviu spune, referindu-se la volum: „e o doză de incoerenţă acolo”, după care nuanţează: „eu văd incoerenţa ca pe un soi de provocare în poezie”. Aici mă văd silit să nu mai fiu de acord cu sorin despoT, deoarece eu consider că structura poeziei, a volumului, coerenţa ansamblului, este ceva deosebit de imporant, iar „incoerenţa” nu poate fi tratată ca o „provocare”.
Unele poeme ale lui sorin despoT au un aer adolescentin, totuşi profund: „mie nu-mi plac mamă/ hârtii pot desena şi eu/ pot pune un zâmbet în/ buzunarul fiecărui trecător/ hârtiile mele nu trebuie/ returnate cu dobândă/ nu aruncă oameni în stradă/ nu roagă pe nimeni să ucidă/ nu încuie zeci de românce/ într-un bordel napoletan mamă” (p.13) E una dintre măşti – poate cea a puştiului sau a copilului „cretin”, după cum zice autorul la pagina 15. În acelaşi registru, volumul abundă de comparaţii cu dulciurile. Sucurile şi ciocolata revin de mai multe ori: „Moscova cu aerul ei blond-albăstrui/ mă poartă în pliurile ei elegante/ în urmă răsar isuşi de ciocolată/ de ei depinde răstignirea/ marmotelor imperialiste” (p.23), „ochii ei/ ca o mână întinsă varsă între noi/ bomboane de ciocolată amară” (p.55) sau „într-o vară nebună din cişmelele de/ pe strada verona a început/ să curgă/ limonadă” (p.55) În altă parte, O.Z.N-ul este un „obiect zâmbitor neidentificat”. Tot într-un cadru al fragilităţii se înscriu şi poemul de la pagina 42: „suntem/ două năluci/ pe sub castani/ [...] suntem/ două mâini îngheţate/ în faţa blocului/ pentru fetiţa brunetă din balcon” sau cel de la pagina 46: „uneori o femeie trebuie atinsă aşa/ cum la 13 ani desfaci un cadou frumos/ [...] inima parcă îţi împinge ciocolată/ în vene”
O altă mască este cea ironic-critică la adresa societăţii de consum. Aici se încadrează şi unul dintre citatele de mai sus, cel cu isuşii de ciocolată de care depinde „răstignirea marmotei imperialiste”. Tot referitoare la economie şi politică sunt şi „hârtiile” care nu trebuie returnate cu dobândă, poemele adică. La pagina 21, poemul „bilet de sua” spune: „zâmbetul imbecil îngropat în figură/ lecţia capitalismului în căşti pe repeat/ nebunia de carton a biletului către sua/ din buzunarul de la spatele blugilor/ toate grămadă într-un diagnostic impronunţabil”. La pagina 72, într-un poem excelent, un anume „eugen” „coase o pereche de pantaloni înfloraţi/ aberează patetic pe tema societăţii de consum” şi „desenează cuvinte pe bani de ţigări bune”. „Pe un colţişor de bulevard românesc poţi să/ admiri măiestria lui eugen contribuţia sa/ la capitalism/ acel mic twist necesar/ sucitura cu care eugen are să întoarcă situaţia/ în favoarea frumosului/ a naivului delicat”. Bizar purtător al acestui destin, „eugen agită nervos/ acul de cusut// realitatea caun covor de noxe/ ca un pled îmbâcsit/ îşi întinde fumul/ şi nu îl ajunge”
O altă mască „despoTiană” este cea a şocului în stil douămiist, care mizează pe brutalitatea nefiltrată a realităţii; chiar dacă nu multe, există totuşi câteva poeme în acest volum care conturează un sorin despoT „căzut în partea cealaltă”. Spre exemplu la pagina 19: „mă scurg printre scări pănă jos unde/ din afişele cu întreţinerea ţâşnesc/ uneori degete împing tremură perforează/ [...] masa amorfă de carne în/ autobuzul 601 unde infernul oferă gratuit/ avanpriemere şi deseori miroase a ciorbă/ omul acela cu primul lui pas a murit pe scări/ în faţa primăriei când copleşit de greaţă/ a cedat locul unul bărbat disperat”. În altă parte, la pagina 62, sorin despoT scrie cu patos, gândind la locul natal, buzău: „m-aşteaptă plafoniera mea căcănie deasupra/ patului meu căcăniu din camera mea de căcat/ apartamentul vechi semi-decomandat/ blocul în beznă/ ce i-aş da foc!/ aşteaptă să-nfulece/ ratarea din mine”. Aceste poeme au, parcă, următorul program: „m-am săturat de complexe şi de ruşine/ de clişee romanţioase şi de butoane/ pe care trebuie să ştii să le-apeşi” (p.57) Reamintesc în acest context titlul volumului de faţă: „apasă”...
Tot o mască foloseşte sorin despoT atunci când spune, la pagina 51, într-un poem dedicat „ancuţei”: „scriu pentru/ o femeie frumoasă/ are glasul dulce femeia/ îmi pune versuri pe muzică/ plecăm în ţară şi facem mulţi bani/ eu şi zâmbetul moale al brunetei mele/ cu ochii ei verzi luminăm toate primăriile”. În poemul dedicat „simonei”, despoT este nostalgic: „vreau să îţi amintesc// de bună dimineaţa şi la mulţi ani/ într-o cameră de lemn cu lumânări/ frişcă şi perdele rupte// de un revelion cu lemne în sobă/ o chitară şi pene o poveste pe cinste/ cu lacrimi pe hanorac la gara de nord/ între noi degete// [...] despre iubitele pe care/ le-am regretat la fel de mult/ despre scrisori sau gunoiul/ în care ajungeau toate”(p.44). O strofă care merită aplauze este următoarea (tot în acelaşi registru): „creierul meu dansează/ pe marginea nebuniei/ pentru că tu/ te apleci lent/ după chei” (p.58).
Ultima mască la care mă voi referi este aceea a poeziei „abstracte”. Sunt câteva poeme meditative, al căror ecou desenează alte spaţii, a căror meditaţie depăşeşte realitatea concretă. Iată un exemplu: „toate mişcările descompuse până la intenţie/ mai departe până la primul impuls din/ terminaţii nervoase pe umeri în sus mii/ de reacţii la suprafaţa pielii mai departe/ palmele transpirate pe balustradă culoarul/ ca un neon fluorescent între ea şi retină” (p.39) Sau (mai bine chiar!): „ne vor chinui// posibilitatea revenirii/ mâinile întinse peste/ gheaţa cearşafului// vidul dintre obiectele/ ce au legătură cu noi” (p.52).
„apasă” este unul dintre cele mai bune volume de debut în poezie apărute în 2010. Dincolo de „incoerenţa asumată” pe care, totuşi, eu o reproşez autorului, cartea este bogată în „piste”, în „direcţii” de dezvoltare ulterioară. Este situaţia ideală, spun eu, la debut. Urmează să vedem cum sorin despoT va „detalia”, va „concretiza” aceste direcţii. Îmi place atunci când văd că există o concepţie estetică în spatele unei cărţi şi am încrederea că sorin despoT va veni cu un al doilea volum cel puţin la fel de reuşit (şi „cu zâmbetul pe buze”).

Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida (interviu cu Andrei Velea)


(interviu acordat Nicoletei Onofrei şi publicat în Revista Dunărea de Jos, septembrie 2011)

…the winner takes nothing
Dialog într-o cameră de hotel din Atlantida

Andrei Velea

1. Ce înseamnă a scrie şi de ce scrii?

Cred ca a scrie înseamnă a fi liber. Scriu deoarece vreau să mă exprim; există adevăruri pe care le poţi spune doar ca scriitor, adevăruri pe care viaţa de zi cu zi, guvernată de mediocritate şi prejudecăţi, nici măcar nu-ţi oferă oportunitatea să le spui.

2. Există ceva ce nu poate fi poezie sau ceva ce să nu merite a fi pus într-o poezie?

Eu cred că nu. Orice este demn de-a fi pus într-o poezie, iar poeţii au rolul de a „poetiza” realitatea – iau părţi din ea şi le integrează în poeme, le dau un nou sens. De la telefoanele mobile la suflet, de la pâine la cocsul furnalelor, orice este demn de-a sta într-o poezie. Exact la asta m-am gândit atunci când am scris „Maşina de poetizat”. Poate că poezia înseamnă „poetizare” a realităţii.

3. Contează sa fii „pe val”?

Nu cred că e foarte relevant. Până la urmă (aproape) toţi marii poeţi de care vorbim astăzi au fost cândva „pe val”. Important e ca atunci când eşti acolo să nu-ţi pierzi simţul realităţii, să continui să creezi din maximă sinceritate faţă de tine însuţi. Şi să conştientizezi că mâine poţi să nu mai fii „pe val”.

4. Cât de mult contează să te lansezi devreme?

Devreme e relativ. Important e să debutezi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Din păcate, între tinerii scriitori gălăţeni, debutul este foarte mult timp amânat. Ceea ce nu face bine: a te confrunta cu publicul, prin actul de a debuta, este cel mai bun contact cu realitatea. Eu am întârziat cu prima carte cel puţin patru ani şi îmi reproşez asta! Acum realizez cât de important e să faci pasul înafara ghindei şi să-ţi asumi responsabilitatea de a fi „la dispoziţia” oricărui ochi critic (şi de a beneficia de cel mai dur „feedback”).

5. Care crezi că sunt efectele primei lansări de carte? Se trezeşte un sentiment al siguranţei, poate chiar al importanţei?

Reacţiile sunt diferite. Din ceea ce văd împrejur, majoritatea sunt dezamăgiţi. Unii chiar se lasă de scris. Cred că, mai degrabă, se manifestă un sentiment de insignifianţă. Realizezi că nu prea contezi (exceptând, desigur, puţinele cazuri unde succesul este evident). Totuşi, pe mine m-a impulsionat debutul, m-a eliberat de nişte tipare de gândire şi de poeme care nu-mi dădeau pace. Imediat după debut am scris mult şi am schimbat multe elemente estetice în viziunea meu. Se vor vedea cel mai bine nu în următoare carte, care conţine poeme scrise înaninte de publicarea primei cărţi, ci într-a treia!

6. Ceva despre cea de-a doua carte a ta şi de ce ai hotărât să o scoţi atât de repede?

Repede e relativ. Unii publică două cărţi din prima, alţii trei romane într-un singur an (cazuri întâmplate anul trecut în Galaţi). Explicaţia este foarte simplă: debut amânat prea mult. Poemele din „Gimanstul fără plămâni”, prima carte, sunt scrise între 2001 şi 2006. Poemele din al doilea volum, „Hotel în Atlantida”, sunt scrise între 2007 şi 2010. Am luat decizia de a le publica deoarece vreau să mă eliberez definitiv de poemele trecutului şi să mă pot concentra integral pe proiecte actuale. Iar destinaţia poemelor nu e întunericul sertarului, ci lumina tiparului.

7. Scrisul vine natural sau necesită exerciţiu, ştersături, rescrieri şi muncă interioară? (Mai mult muncă interioară sau mai mult exerciţiu pe hârtie?) La ce perioadă reuşeşti să scrii un text nou şi cât îţi ia să-l finalizezi?

Mozart nu făcea nicio corectură şi a scris cele mai celebre trei simfonii în şase săptămâni. Beethoven scria o simfonie într-un an, iar partiturile lui erau pline de corecturi, reveniri etc. Sunt diferenţe mari de la caz la caz. Eu revizuiesc textele, revin periodic asupra lor; nu le consider definitive decât după o lectură în cenaclu şi nu ezit să le modific în urma discuţiilor. Nu scriu mult, contrar aparenţelor: douăzeci, treizeci de poeme anual. Şi doar un poem pe zi – nu îmi forţez inspiraţia.

8. Crezi că omul se reflectă pe hârtie (întotdeauna)?

Există o sete de autentic în poezia actuală. Aici e un punct revendicat atât de generaţia nouăzecistă, cât şi de cea douămiistă. Ca un reflex împotriva postmodernismului.Ceea ce trebuie să avem mereu în vedere este că, totuşi, avem de-a face cu o convenţie. Faptul că scriitorul se reflectă în aceea ce scrie este o convenţie. Purtăm măşti. Şi oricât nu mi-ar plăcea Borges ca scriitură, trebuie să recunosc că are dreptate ca viziune artistică. Eul e un joc complicat de măşti, iar literatura poate deveni, după cum sugerează A.G.Secară în prefaţa volumului „Hotel în Atlantida”, „un mit între altele”.

9. Conteză Galaţiul în contextul tinerei generaţii de scriitori? S-ar putea face mai multe în direcţia asta?

În ciuda faptului că avem multe reviste culturale în Galaţi, nu contăm aproape deloc în „ecuaţia” tinerei generaţii (momentan aşa-zisa generaţie douămiistă). Nu există niciun tânăr scriitor gălăţean recunoscut pe plan naţional. Prin „tânăr” înţeleg pe cei care au cel mult vârsta mea (treizeci şi unu de ani). Suntem ca pe o insuliţă, izolaţi. Da, s-ar putea face multe. Iar cel mai important lucru ar fi ca una dintre instituţiile culturale să organizeze nişte întâlniri care să aducă aici tineri scriitori recunoscuţi la nivelul întregii ţări. Aşa i-am cunoaşte şi am fi invitaţi, la rândul nostru, în alte locuri. Am pune Galaţiul pe harta tinerei generaţii (douămiiste sau post-douămiiste).

10. Se conturează în Galaţi o tânără generaţie de scriitori?

Da, eu aşa cred. În Galaţi se conturează o tânără generaţie. Nu ne leagă morţiş o viziune estetică unitară, ci, mai degrabă, o dorinţă de-a arăta că se poate şi altfel. Ne leagă şi şcoala celor două cenacluri: „Cubul Critic Oblio” şi „Noduri şi Semne”. Va conta mult, poate chiar ne va impune ca generaţie, antologia din toamnă. Îmi doresc să ieşim din Galaţi şi să se audă de noi peste tot în ţară. Şi să publicăm. Mai bine şi mai mult. Ezităm prea mult atunci când vine vorba de tipar! Există o timiditate, un complex de tip provicial, atunci când abordăm subiecte precum „marketing-ul cultural”, atât de importante în contextul cultural actual.

vineri, 23 septembrie 2011

Premiul al III-lea la "Marin Preda"


Am castigat Premiul al III-lea si Premiul Revistei "Caligraf" la cea de-a XII-a editie a Concursului National de Proza "Marin Preda".
Presedintele juriului a fost scriitorul Gelu Negrea.
In fotografie sunt langa casa memoriala "Marin Preda" din Silistea Gumesti.
Unul dintre texte, "Gelu n-am", il puteti citi aici.