Resturi de optzecism (cronică de carte)

Cronică de Dan-Liviu Boeriu

Publicată în revista "Familia", nr.2/2013. Preluată de pe blogul autorului.


Preocuparea criticii de a aşeza autorii între graniţele teoretice ale câte unei generaţii se explică, mai întâi, printr-un lung şir de considerente pur didactice şi abia pe urmă printr-o dorinţă de a sintetiza un fond cultural comun ori o miză politico-socială, filosofic-ontologică ori chiar meta-literară a scriitorilor unei epoci. De aceea, judecata obiectivă asupra unor „şcoli” ori orientări literare nu scapă de imperativul stabilirii unui numitor comun, indiferent de aparenta sau mimata sa frivolitate. Însă dacă ne vom hazarda să trasăm un contur riguros mizei culturale a celei mai recente generaţii de poeţi, mă tem că vom găsi subterfugii convenabile pentru a scuza, eventual, lipsa de coeziune, de (horribile dictu!) viziune ori de macro-orientare. Douămiismul, căci despre el vorbim, nu este, deocamdată, clasificabil. Şi, mai mult decât atât, pare doar o etapă analizabilă pe criterii ce ţin de imediatul receptării, nu de comparaţia riscantă – şi fatalmente utilă şi necesară mai târziu – între o generaţie şi alta, între un curent şi altul. În aceste condiţii, analiza câte unui volum nou de poezie poate constitui un exerciţiu critic dificil.
Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru că, având în faţă cel mai recent volum al unui poet douămiist, am constatat că ceea ce e de remarcat în poezia gălăţeanului Andrei Velea este, diacronic spus, faptul că evoluţia valorică de la precedentele cărţi („Gimnastul fără plămâni”, „Hotel în Atlantida”) se înfăţişează acum propunând ca bază tematică şi ca tehnică lirică o întoarcere surprinzătoare la recuzita optzecistă. Cu alte cuvinte: fie poetul admite, implicit, falimentul valoric al generaţiei din care face parte (ceea ce l-ar situa pe o poziţie inconfortabilă de „disident” nemotivat), fie individualitatea sa poetică e compatibilă doar cu obsesiile generaţiei poetice care l-a precedat (lucru care l-ar transforma, inevitabil, într-un „paseist”; asta ca să nu folosesc termenul cvasi-infam de „întârziat”). Din această dilemă nu putem ieşi. Nu spun, prin asta, că un reviriment (bun) al optzecismului e anacronic; spun doar că e surprinzător că poeţi tineri găsesc de cuviinţă să propună, ca teme ale liricii lor actuale, o sumă de inocente reevaluări nostalgice.
Volumul „Lumea e o pisică jigărită” (până şi titlul are ceva din derizoriul ludic al optzeciştilor) cuprinde trei grupaje de poeme, foarte inegale valoric, însă străbătute de un sentiment al receptării detaşate. Portretele sunt precare, minimalizate până la caricatură, iar efectul estetic se mulează perfect pe acest amestec de superficial şi introspecţie plictisită. Lumea lui Andrei Velea e formată din elemente ale unei scenografii citadine prin excelenţă şi funcţionează ca pretext al livrării fanteziilor unui romantic megaloman şi orgolios. Poetul forţează exteriorul, prin tablouri încărcate metaforic, să-l urmeze într-un proiect de travestire a realităţii într-o variantă poetizată şi rescrisă la o scară diferită. Există pasaje care amintesc, prin forţa expresivă şi printr-o ironie foarte nimerită, de arhitecul lui Cărtărescu din „Nostalgia”, care-şi gestionează obsesia într-un decor de anvergură cosmică: „un individ fără ochi / şi-a conectat orga la ţevile blocului / şi repetă, posedat, fuga lui bach” („viziune în spatele parbrizului (2)”, p.23). Tot aici întâlnim o comprimare a nebuniei urbane şi, corelativ, o exacerbare nombrilistă a propriilor afecte. Se obţine, aşadar, un balans de semnificaţii între mecanicitatea tehnicistă şi sentimentul personal: „un poem sublim devastează oraşul, / apucă asfaltul şi-l scutură / ca pe o carpetă de praf // maşinile sar precum scamele / şi niciun asigurator nu mai oferă despăgubiri // [...] un poem sublim devastează oraşul, / supărat: / dimineaţa l-ai găsit pe noptieră, l-ai citit, / apoi ai făcut pe marginea lui următoarea notiţă: // se putea şi mai bine! / cu dragoste, t” („un poem sublim devastează oraşul”, p.39-40). Prin intermediul unui lirism anemic, asezonat cu un strop de umor şi cu sugestia unui citadinism minor, poetul se avântă şi în creionarea sumară a unor defecte colective: „sufletul românului e un maidanez / care hămăie la miez de noapte / muşcând, înfometat, din lună, / apoi pompează antirabice în ea / cu seringi lungi, de diamant” („sufletul românului”, p.47). Nefericită mi se pare impregnarea poeziei lui Andrei Velea cu valenţe programatice ori cu mici accese de revoltă socială nefructificată îndeajuns. Poetul pare să atingă doar latura vulgară a nemulţumirii, fără a-i găsi, în fond, temeiurile şi metoda de rezolvare. Cazurile în care poetul îşi transformă lirica în manifest păcătuiesc, aici, printr-o diluare a forţei lirice: „sufletul românului construieşte o biserică lângă fiecare birt, / o biserică lângă fiecare şcoală, / o biserică lângă fiecare instituţie a statului; / sufletul românului compensează laicitatea fiecărei pietre de pe stradă / cu o cărămidă la temelia unui locaş sfânt” (p.48).
Apropierea de optzecism în poezia lui Velea se întrevede şi în acele versuri care fac apologia unui lirism jovial, viril şi structurat pe baze care scapă oricărei ideologii. Poeţii detabuizează clişeele cu o tonică euforie, dând o replică inopinată aşteptărilor cuminţi şi destructuralizând, astfel, un mod anost de a regăsi emoţia: „eu te iubesc ca pe un loc de parcare, / că mulţi ar da cu pumnul şi s-ar înjunghia pentru asta! / te iubesc ca pe o creştere de salariu / sau un ajutor social, / că pentru asta se îmbrânceşte lumea pe stradă” („cum reuşesc să spun în poezie te iubesc” – p.52). În aceeaşi notă ironică, poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică: „pasăre mare, albă, graţioasă, / pe-un cuib pătrat, de ciment, cu pumnale în loc de ouă // fire de trestie lungi, ca degetele naiului, / sparte cu excavatorul / ascunşi sub cupola unui ghiocel, / un pluton de soldaţi plănuieşte atacul // nuci detonate, amplificatoare montate greierilor, / libelule stropite cu kerosen / munţi etichetaţi, vânduţi la kilogram sau la bucată, / lacuri în sticle de plastic // mi-am lăsat sufletul într-un peisaj virgin, / dar l-au închis nişte turişti într-o fotografie” („eco-poem”, p.85). Dacă extincţia n-a reuşit, există întotdeauna confortul domestic al vreunui colţ de oraş, populat cu personaje incerte şi mirosind a suprarealism: „păsări de alcool pe cerul gurii unui beţiv / noaptea e-un câine de vată murdară / o maşină se-mpreunează cu un copac / din inerţia luptei împotriva poluării” („semn”, p.94).
Nereuşit, lipsit de originalitate şi neinteresant literar mi s-a părut grupajul intitulat „salonul 44”, o trecere sumară şi distantă printr-o lume a demenţei şi a înstrăinării. Instrumentarul liric este bine folosit chiar şi aici, însă tema e insuficient sondată, e fragmentată şi nu satisface nicio exigenţă poetică. E doar un mod al poetului de a-şi exersa talentul de a extrage din sordidul unui motiv social tern o fărâmă de haz. Atât şi nimic mai mult. De asemenea, o eroare conceptuală o reprezintă şi metaforizarea excesivă, care nu face altceva decât să îmbrace un tablou banal într-o ramă kitsch, cu îngeraşi din ipsos şi flori multicolore şi inexpresive: „plouă, / adică picură din sfârcuri de femei frumoase” (p.29), „redesenez geografia, / ascund o declaraţie de dragoste / într-o picătură pierdută-ntr-un tsunami / şi o regăsesc într-un iaht / aruncat pe un pat dintr-o sufragerie” (p.35) ş.a.
Cu toate acestea, „Lumea e o pisică jigărită” este, din punctul meu de vedere, un volum citibil, cu suficiente bucăţi puternice, cu o structură atent aleasă, superior valoric precedentelor cărţi ale autorului. I-aş reproşa lui Andrei Velea uşorul cabotinism al liricii, teatralitatea excesivă a interpretării şi, cel mai important, lipsa – deocamdată – a unei identităţi poetice distincte. Cu atâtea resurse la îndemână, ar fi păcat ca poetul să se mulţumească cu pastişarea (chiar şi reuşită) a unor Iaru, Coşovei ori Stratan. Deşi, s-o spunem tranşant, nici lucrul ăsta nu e chiar la îndemâna oricui.

(Andrei Velea, Lumea e o pisică jigărită, ed. Brumar, 2012)