When the sun goes down

Imagini din Retezat

Un secret impartasit cu cerul

Peisaje de inundatie

Stela Iorga, fotografii din Cotidian

Suntem îndreptăţiţi să vorbim despre poemele care alcătuiesc ciclul „Scrisori din Siberia” (prima parte a volumului „Ziaristică la domiciliu”) ca despre nişte „fotografii” din Cotidian (sau „scrisori”, după cum preferă autoarea Stela Iorga).
Există aici bine conturată o viziune asupra poeziei, ca poetică a Cotidianului, folosind din plin sugestiile acestuia (imagini, „cazuistică”, limbaj). Este o critică a Cotidianului, o poetică, să spunem aşa, „constatativă” – sunt mici „fotografii” pline de sugestii şi de simboluri. Orice critică, desigur, urmăreşte „corectare” unor erori (sau de-a dreptul „aberaţii”, căci aşa se înfâţişează de multe ori autoarei), însă la Stela Iorga e vorba în primul rând de „constatare”, de „aducere cu patimă la cunoştinţă”, critica fiind de multe ori subînţeleasă. Rima este jucăuşă, chiar dacă bine temperată, limbajul este „colorat”, tipic unei poetici a Cotidianului. Poemele sunt scurte şi concise, metaforice, acide, „exemplare”, „pline”, bine închegate.
Nu avem de-a face cu o „celebrare” a Cotidianului, în sensul ridicării acestuia la un rang mai înalt decât merită. Stela Iorga ştie foarte bine că există „Ceva” deasupra (identificat prin „Tine” în prima parte a volumului, apoi cu Dumnezeu creştin în partea a doua) şi respectă acest lucru („nu sunt singură/ acolo sus mi-e frică de Tine/ aici jos mi-e frică de mine/ totul e bine”, p.41). Poeta nici nu demistifică, nici nu mistifică în van, ci doar critică semnalând. Este într-atât de intrigată încât undeva spune „aş scrie şi o poezie/ dar afară numai demenţă şi prostie” (p.60). Este, cu siguranţă, un rol nobil acela pe care şi-l asumă: de a evidenţia „aberaţiile cotidiene”, însă, cum reiese din citatul de mai sus, poate fi şi un punct mort al actului poetic. În acelaşi timp, „fără să te exprimi, din haznaua istoriei, nu poţi sări în Alpha Centauri” (p.5), adică există o nevoie primordială de exprimare a poetului. De unde vine această dorinţă de exprimare ne lămureşte tot Stela Iorga: „un instinct aparte/ mă călăuzeşte fără greş/ în cunoaşterea dimensiunilor intelectuale reale/ ale oamenilor” (p.16). Poetul are menirea (şi instrumentele necesare) de a sonda sufletele oamenilor: de aici nevoia imperioasă de exprimare, precum şi dreptul de a-i critica.
Rând pe rând, poeta „coboară” în Cotidian (în scopul de a face explicit, evident, „criticabil”, „failibil”, „uman”) concepte esenţiale ca: fericirea (ca fericire de a nu avea nimic - „sunt foarte fericită/ nu am nimic/ nici măcar trenţele şi pălăria”, p.48), ţara („cât îmi iubesc ţara să nu uit/ să o înjur de mă-sa/ să o bat la cur/ să ţină minte/ să fie fată cuminte”, p.12), îngerii („îngerii se joacă pe bănci în parc”, p.27), actul reproducerii (pe care totuşi, de frică, îl „mută”: „îmi vine să depun ouă în soare/ să nu mă cloneze fiştecare”). Însăşi existenţa e tratată conform aceluiaşi registru şi descrisă ca „un banc prost/ înainte de naşterea lui Dumnezeu” (p.22).
O astfel de poetică (tip „decupaj”, „constatativă”, „fotografică”, „critică”) este pe deplin asumată de Stela Iorga: „îmi plăcea să decupez lumea/ puţin/ în rest am greşit/ iartă-mă nimic perfect nu mi-a ieşit/ dar i-am iubit” (p.34). Este o critică izvorâtă din dragoste sinceră, pătimaşă, profund implicată. Oricât de „dură”, de „colorată” ca limbaj, de şocantă ca imagini („mă-ta poartă în uter un dulap mutant”, p.32) ar fi poezia Stelei Iorga, ea este totuşi, în esenţa ei, cuminte. Este o poezie ce respectă ordinea ontologică, ce nu schimbă raporturile între planuri. Este o poezie sinceră, directă, ca-şi asumă din plin rolul de a semnala „aberaţii sinistre” (cum spunea undeva Adrian Marino).
Dacă prima parte a volumului („Scrisori din Siberia”) este alcătuită din poeme scurte, concise, a doua parte, intitulată chiar „Ziaristică la domiciliu”, este formată din poeme lungi, cu fir narativ bine condus, consistent. Dacă mai sus vorbeam de „fotografii”, de „scrisori”, aici vorbim de „reportaje”, de „mici povestiri”.
Stela Iorga se descurcă bine şi pe spaţii mai întinse. Are ce spune, ştie cum să o facă de aşa natură încât să menţină trează atenţia, vine mereu cu „pastile”, cu observaţii îndrăzneţe, cu imagini insolite. Sunt trecute în revistă, cu simţ acut al observaţiei, multe din tarele societăţii româneşti actuale, sub formă de portrete sau descrieri acide: câinii de pe stradă, „ maidanezii”, „comunitarii” (p.71: „într-o ţară bârsană/ ca a mea/ nu se poartă gloanţele/ ci câinii/ aşa că a apărut un maidanez/ fluturându-şi testiculele”, după care continuă „povestea” maidanezului ce a dat emoţii organizatorilor vizitei preşedintelui Statelor Unite, „united steiţ”, în Romania), cerşetoria organizată (p.79: cerşetorii organizaţi, „autentici rapsozi populari ai mizeriei şi declasării/ care cunosc cotaţia bursieră a buzunarelor/ şi îţi cer exact suma corelată cu inflaţia şi cursul euro la zi”, puşi faţă în faţă cu cerşetorii obişnuiţi, solitari, „cei melancolici/ pierduţi/ disperaţi/ înfometaţi”), snobismul (p.81: „printre multe calităţi/ pe dos pe care le are românul/ este şi împodobirea/ curului de maimuţă/ cât mai ochios”), spitalele, infirmierele („infirmierele/ aceste supersafte ale spitalelor/ mârlancele care se laudă la ele acasă/ adică la ţară”), beţivii, groparii etc.
Cu multă savoare este descris „fenomenul safta”(p.76): „la mine în românia/ mai ceva ca preşedintele statului/ a fost dintotdeauna femeia de servici”. Stăpână supremă peste hârtia de toaletă, „săftelu” devine, prin comparaţia cu „bmw”, un fel de „brand naţional”. Ea ştie că intelectualii sunt oameni simpli atunci când îi calcă domeniul (şi profită de asta!). Descrierea plină de umor a „fenomenului safta” se încheie cu o concluzie generică: „noi avem nişte/ toalete de coşmar/ care ne reflectă mentalitatea// ori poetic spus/ ni se vede săftelu din minte”.

Andrei P. Velea, 19 iunie 2010

Cateva reactii....

...la lectura unei selectii din "Note si interludii profane" in cenaclul Noduri si Semne, Galati

MIC-BURGHEZIE ÎN POEZIE
de Ion Avram


după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea// o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea (Andrei Velea – după judecata de apoi)

„Texte compacte; are şi câteva teribilisme care ar putea fi muiate pentru a scăpa de stridenţe; are trimiteri comune care susţin ideea dar, fiind arhispuse, banalizează zicerea; în rest, poemele sunt încheiate, rotunde, reuşite.” (A.G. Secară)
„Este un pic mic-burghez în poezie; sunt suficiente sieşi; poemele sunt strict intelectuale, ceea ce nu dă bine liricii, emoţiei; textul parcă ar trece printr-un alambic şi din emoţia lirică rămâne foarte puţin; să renunţe la spasmele intelectuale care trag textul în jos; are conturat un limbaj artistic şi îmi place că nu este egocentrist; ca voce artistică – mi se pare interesant.” (Stela Iorga)
„Mi se pare că a abordat o poziţie mai umilă în raport cu alte texte pe care i le-am cunoscut; eul liric mi se pare prea direct implicat în poeme, relevă un spirit neliniştit; par scrise dintr-o suflare şi pe un traiect unitar; aer filozofard, ton patetic, confesiv.” (Valeriu Valegvi)
„Ciclu unitar; poemele par situate în acelaşi spaţiu în care piesele nu prea au culoare şi sunt marcate prea mult de formă.” (Elena Donea)
„Poeme foarte exacte; îşi menţine linia în fiecare dintre poeme; poate ar trebui mai multă emoţie.” (Andra Pelineagră)
„Cam sobre şi greu de înţeles.” (Alina Hamza)
„Puţin reci, prea meditative, bine structurate; mi-au plăcut.” (Florin Buzdugan)
„Scrise într-o notă comună; prea puţină emoţie/sentiment; au stare, dar mi se pare o stare educată/indusă.” (Diana Toma)
„Acelaşi poet fermecat de femeie, certat mereu cu diavolul şi cu Dumnezeu; ştie să-şi construiască metafora; vede lumea, vede starea – dar, nu o simte.” (Laurenţiu Pascal)
„Un set de plusuri şi de minusuri prinse de o voce calmă care, parcă, se toarnă într-o structură à la Andrei Pleşu care vizează o schemă foarte morală; lasă impresia că poezia o scrie doar pentru el; are în spate o filozofie – dar personală; unele imagini au reuşit să sară din obişnuit; când scrii o poezie pentru o idee, dacă ideea nu este bună – nu susţine textul; metafora este mai mult către sine, nu se deschide către cititor.” (Adrian Haidu)
„Prea arhitecturale şi cam autojustificative; nota de sarcasm/ironic face bine textului.” (Monica Harhas)



Poeme gândului sau Andrei Velea citind!
de Florin Buzdugan

Într-o seară de vineri, într-o clădire de pe o stradă fără nume, îmbălsămată în parfumul teilor, în cadrul şedinţei de cenaclu Noduri şi Semne, ne-a citit Andrei Velea un grupaj de poeme intitulat Note şi interludii profane.

Primul care a deschis seara a fost, de data aceasta, dl. Adrian Secară, care s-a referit la poemul primul cuvânt, indiscret, spunând că ar renunţa total la el, poemul, iar referitor la celelalte, a spus că ar încerca să le reformuleze: ca idee sunt bune, dar sintagmele sunt re şi răs-folosite. Dar sunt şi 3-4 poeme fără cusur, spune dl. Adrian Secară, poet.

Apoi, Nicoleta Onofrei, prozatoare, care nu a vrut să reformuleze ce a fost formulat odată, a spus că Andrei nu prea are poezie, textele sunt construcţii gândiriste, filosofice. Nicoleta crede că Andrei câştigă atunci când construieşte atmosferă: îmi place ultimul poem!

Continuând seria părerilor (critice), dl. Ion Avram a spus că poemele i se par strict cerebrale, filosofice. Consideră că cititorul trebuie să urmărească ideea poetică ptr. a putea intra în atmosfera poeziilor. A mai spus că Andrei Velea se recomandă ca un bun gânditor, eseist şi, în final, poate, prozator.

Ar trebui să lase mai mult inspiraţia să-l ghideze, nu logica.

Acesta zicea aşa: În zona poeziei ţi-aş sugera să-i dai drumul aşa cum ţi-a venit, nu să strici acea stare intrând cu bisturiul cerebralului. Iată, avem de-a face cu un scriitor în devenire, indecis între poezie, proză, şi, de ce nu?, dramaturgie., conchidea Ion Avram, prozator.

Schimbând iarăşi membrii, poetei Stela Iorga i s-au părut, în proporţie de 85%, strict intelectuale, ceea ce nu face bine în zona lirismului. Ei i se pare că Andrei se chinuie să filtreze poezia prin gând, prin raţiune, rezultând poezia, într-un final. Pur şi simplu, ea consideră că aceste interveniţii cerebrale trag textul în jos. În schimb, continua Stela Iorga să spună, ca notă artistică, s-a format un limbaj stilistic deja conturat, şi aş fi rut să văd mai mult lirism. Unele mi s-au părut puţin căutate, cam self esteemed, aveţi, Andrei Velea adică, situaţia de a vă situa când la persoana I, când la persoana a III-a. Sunt mai multe plusuri decât minusuri – asta e bine. Ar trebuie să daţi drumul la volum, pentru că văd deja că v-aţi format şi aveţi o căutare asupra realităţii. Aşa că… daţi-i drumul!

Dl. Valeriu Valegvi, de-asemenea poet, a spus că, spre deosebire de alte texte pe care acesta le-a citit de la Andrei Velea, a avut un mic şoc, deoarece acesta, Andrei, a luat o poziţie umilă, numindu-şi poeziile Note şi interludii profane, deşi cei dinaintea lui au văzut nişte potenţiale aplecări spre proză, el, dl. Valeriu, consideră că textele relevă un suflet neliniştit, parcă ar fi fost scrise şi emise dintr-o singură suflare, şi cele 12 texte dau măsura unui traiect unitar. Evident, spunea acesta, se vede un aer filosofal, dar, mai mult, este un ton calm, potolit, poetul fiind în căutarea unui dialog; iată, avem trimiteri culturale, ceea ce denotă o cultură generală bine asmilată. Am observat mai puţin prezenţa realităţii, dar există totuşi o realitate făurită după chipul şi asemănarea “eului” său, al lui Andrei. Oricum, faţă de alte texte, există o schimbare de paradigmă, conchizând că poetul poate muri pe/ cu mai multe faţete/ partituri, ceea ce nu este neapărat rău.

Trecem mai departe şi auzim că Elena Donea, tânără poetă, consideră că aceste poeme fac parte din acelaşi ciclu, pe care ea l-ar numi “o cameră de hotel”, loc în care ar urma ca Andrei să(-şi) scrie restul poemelor. Tema credinţei, tema femeii-mamă sunt temele ce au atras atenţia Elenei.

Andra Pelineagră, membră nouă a cenaclului şi poetă şi ea, în devenire, a spus că poemele au fost scrise exact, Andrei vrând să aibe control asupra poeziilor şi asupra mesajului pe care-l transmit. Ar mai putea adăuga puţină emoţie în poezia sa. Sunt cuvinte grele, mă duc cu gândul la Bacovia, a spus Andra încheindu-şi vorbele.

Alina Hamza, cel mai nou membru al cenaclului, prozatoare în devenire, a spus că i-au plăcut textele, dar i s-au părut cam sobre, cam greu de citit. Mi-a plăcut “după judecata de apoi”. Într-un fel, gândurile mele se regăsesc în poezia aceasta, a avut de spus Alina.

Continuăm cronica şi spunem că Diana Toma, şi ea poetă în devenire, a considerat că poeziile sunt în aceeaşi notă, excepţie find antepenultima.

Ultimii doi care au avut ceva de spus sunt Adrian Haidu, prozator şi proaspăt licenţiat în Istoria Limbii Române, şi Monica Harhas, prozatoare.

Adrian Haidu a spus că poezia citită este o poezie echilibrată, care are atât minusuri, cât şi plusuri. Ceea ce i-a plăcut este faptul că poezia are o voce calmă, user friendly, care parcă se toarnă într-o construcţie intelectual-savantă, la fel şi trimiterile acelea intertextualiste, toate textele formeză un diaog programat.
Ceea ce nu i-a plăcut este faptul că poezia e scrisă doar ptr. sine, ptr. Andrei, deşi tinde să generalizeze şi să filosofeze (în mod propriu). Imaginea conturului de pe asfalt e imagine bună, deoarece debanalizează spaţiul real. Când scrii o poezie care se bazează pe idee, dacă ideea e bună, poezia rezistă, dar dacă ideea nu e bună, poezia cade, ar trebui să-ţi faci un pilon din idei ptr. ca poezia să reziste, acesta a fost sfatul lui Adrian Haidu.

De pe lista noastră de critici, Monica Harhas a spus că, la o primă lectură, poeziile i se par cam arhitecturale, fără o definitivare interioară. I s-a părut un epilog, fiecare poezie în parte. Mi-a plăcut nota de sarcasm. Asta e ceva ce ţine de fineţe, anume să ai atât ironie, cât şi sarcasm în poezie. Admir faptul că sunt impersonale, şi nu sentimentale.

Andrei Cimpoieru, un membru vechi, dar nou cenaclului, a spus că în afară de ultimul poem, care are emoţie lirică, celelalte ar trebui să aibă puţin mai multă emoţie care să plutească.

Gabriel Ghimpu, poet şi cerberul gramaticii, a spus că a depistat o cacofonie în poezia de la pagina 4 (ar putea fi făcută o rubrică în ziar cu acest titlu), anume într-o instituţie publică/ câinii lui diogene [...], aşa că Andrei a fost sfătuit să aibe mai multă grijă la cacofonii, într-o notă de glumă ironică.

Gelu Ghemiş a spus că e puternic şi nu are codiţe. E direct şi original, are un stil foarte bine structurat şi pare că se adresează unui anumit auditoriu, elitist adică. Ai atâta forţă încât ai putea scrie orice, spunea Gelu Ghemiş, impresionat.

Despre dragoste si discutii

Idei despre viata

Amintiri din Paris (de-a lungul Senei)

Toti privim ceva

2x2+1

Dorinta de cunoastere

Prea multe fotografii

In echilibru pe linia vietii

Un ‘DA’ pentru mesajul lui Adrian Marino

Cui i se adresează Adrian Marino?

Cu siguranţă volumul de memorii al lui Adrian Marino, “Viaţa unui om singur”, carte apărută la Polirom la începutul acestui an, este una dintre cele mai controversate
apariţii ale lui 2010 (şi nu numai!). Relativ la această carte, cerneala a început să curgă încă dinainte de apariţie, când s-au publicat în presă câteva extrase. Este vorba de nişte mici “portrete”, pe care Marino le face unor personaje de pe scena actuală a culturii, caracterizări care nu-i aranjează deloc. Între cei “atinşi” se numără Pleşu, Patapievici, Liiceanu, Dinescu, Eugen Simion etc.
Volumul“Viaţa unui om singur” apare la cinci ani după moartea autorului, prin putere testamentară. Care e motivaţia unei astfel de atitudini?, se naşte, în mod legitim, întrebarea. Răspunsul poate nu e unul satisfăcător pentru cei care cred că ideile se apără în special prin prezenţa fizică a autorului, dar “rezonabil”, “satisfăcător” pentru cei care crede că ideile puternice se susţin într-un fel prin ele însele, prin “cei la care prind” - care le poartă şi apără în cotinuare. “Cartea va fi publicată probabil după cinci ani de la moartea mea, când va fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi. Alţii lasă patruzeci-cincizeci de ani, eu, mai liberal, pun o clauză mai mică” – aşa se exprima Marino într-unul din ultimele interviuri acordate. Această motivaţie arată în mod evident că Marino intenţiona să se adreseze tuturor generaţiilor de pe scena culturii: atât “seniorilor”, prin portrele acide pe care le schiţează, prin critica regimului comunist şi a mentalităţilor învechite, cât şi, cu titlu de speranţă într-o “altă Românie” (deziderant manifest al lui Marino, titlu de capitol chiar), generaţiei tinere. Chiar dacă în carte Marino evită să vorbească despre destinul ei postum, însuşi felul în care i-a permis apariţia demonstrează ceea ce am spus mai sus.

O carte sub zodia uitării şi a resentimentului

“Uitarea” e specială la Adrian Marino. Criticul “de idei”, “ideocriticul” (nu numai de “opere literare”) care s-a vrut (în mod făţiş doar după căderea regimului comunist), vede în uitare condiţia sine qua non a unei noi “construcţii”. Uitarea e salvatoare, uitarea face posibil progresul. Atunci cum e posibil un “volum de memorii” din partea unei persoane care dorea din tot sufletul ei “să uite”? “Soluţia esenţială”, ne spune Marino, “constă în convertirea agitaţiei şi durerii morale într-un mic 'document' personal sau de epocă. Sec şi 'rece'”. O carte izvorâtă din dorinţa imperioasă de a uita. O uitare lucidă, care să permită o reconstrucţie. E uitarea unui “intelectual disident” ce nu şi-a iubit nici timpul, ce nu s-a iubit nici măcar pe el însuşi, dar care a lansat critici acute, exacte, curajoase ce vor rodi, poate, “cândva în viitor”.
Despre “resentiment”, Marino are o viziune aparte. Îl vede ca “legitim-justiţiar”, ca restaurând o “rupere gravă a unui echilibru cosmic”. Aici, poate, este explicaţia “portretelor” pe care Marino le face de-a lungul cărţii: resentimentul este “un comportament eminamente restaurator, echitabil şi constructiv. Nu plătesc 'poliţe'. Dar am dreptul suveran de a reţine şi semnala erori grave şi aberaţii sinistre”.

Câteva repere pe harta mesajului lui Marino

Singurătatea lui Marino este “gândirea altfel”. Speranţa lui, cum am amintit mai sus, a fost “o altă Românie”: “nostalgică, modernă, civilizată, citadină, civică, burghezo-capitalistă, bogată, europenizată sub toate aspectele”. Mare cărturar, iluminist, paşoptist, liberal, Marino a fost constrâns de regimul comunist să activeze doar în domeniul comparatisticii literare. Ideolog asumat, adevărata lui chemare era “critica de idei”, “ideocritica”. Abia cărţile publicate după 1989 îl exprimă, spune Marino, “cu adevărat”.
Adept al construcţiilor teoretice de anvergură, al profesionalismului, Marino propune următorul concept: “cultura alternativă”. Aceasta este “o cultură medie”, de profesionişti “mici”, în care fiecare îşi îndeplineşte eficient rolul: editori de carte, traducători de profesie, promotori culturali etc. Marino este împotriva “geniilor” care fac totul de la ‘A’ la ‘Z’, fără să exceleze în vreun domeniu.
În “spiritul critic” Marino vede calea corectă a culturii. Elogiază cartea lui G. Ibrăileanu “Spiritul critic în cultura românească”, pe care o vede, dincolo de micile ei probleme interioare, drept “o carte de referinţă”. Pledează pentru “cultura enciclopedică” şi se poziţionează clar împotriva “culturii gazetăreşti, ludice”. Cultura “de poeţi şi publicişti” nu este pe gustul lui Marino, care militează constant pentru “studiile sistematizate”.
Despre sat şi ţărani, despre “eternitatea născută la sat”, Marino nu are deloc o părere bună. O zice nu o singură dată: “Pentru satul de chirpici şi stuf , luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderenţă. România viitoare – ca să mă exprim în termeni paşoptişti – va fi citadină sau nu va fi deloc”.
O altă critică e adresată “omului ontologic” susţinut de “şcoala de la Păltiniş”. Dacă este de acord cu Noica acolo unde şi Noica propune o “cultură alternativă”, bazată, în viziunea acestuia, pe studiul anticilor, pe traducerile din Platon, pe învăţarea limbilor clasice şi străine, nu poate fi deloc de acord cu dezinteresul faţă de politică şi cetate şi pune la zid atributele “omului ontologic”, pe care-l taxează ca “antiliberal, antidemocratic şi antioccidental”.
Marino pledează pentru “descentralizarea culturii”. Mizează pe revistele din provincie (o parte le susţine prin colaborare) şi crede că revistele “de la centru”, din Bucureşti, vor scădea în importanţă. “Grupul Noica” (Pleşu, Patapievici, Liiceanu) este aspru taxat pentru pretenţia de “singura elită” a intelectualităţii româneşti (“monopol cultural”). Pe Noica îl simte ca impus de “presa oficială” drept “căpitan filozofic al culturii”.

Mesajul lui Marino în lumina presupusei acvităţii de informator

A fost suficient ca presa să publice, înainte de apariţia cărţii, câteva portrete din cartea lui Marino, ca imediat să apară informaţii neoficiale privind o posibilă activitate de informator al Direcţiei de Informaţii Externe a lui Adrian Marino. Cartea a apărut la editura Polirom, apoi şi dezvăluirile din “dosarul Marino” au apărut imediat în “Evenimentul Zilei”.
Într-un stil semi-literar, tip scenariu de film, se prezenta cum Marino a pledat pe lângă Eliade pentru a-l susţine pe Ceauşescu să obţină un premiu Nobel. Au apărut imediat păreri pro şi contra, luări de poziţii. Tismăneanu, spre exemplu, se întreba retoric undeva: “Din superbia cărturarului sofisticat, liber de năravuri, […] nu ştim ce şi cât va rezista după revelaţiile actuale apărute sub semnătura Mirelei Corlăţan în 'Evenimentul Zilei'”. După ce însăşi Mirela Corlăţan sugera că opera lui Marino s-a îmbogăţit odată cu activitatea de informator DIE, ea revine, cuprinsă într-un fel de remuşcări. În articolul “A doua moarte a lui Marino” spune ceva esenţial (lucru pe care critici gen Tismăneanu nu par a-l înţelege): “Indiferent că a cedat din teamă sau oportunism, colaborarea sa cu serviciile secrete vorbeşte însă doar despre caracterul său, nu despre competenţele sau valabilitatea judecăţilor sale. Cei care nu au înţeles asta îl îngroapă acum din nou”.
În “Viaţa unui om singur”, Marino vorbeşte despre “pactul” pe care l-a făcut cu Regimul. Îl descrie ca “amoral, cinic, realist, inevitabil”. Aminteşte frecvent că, pentru a-şi duce la capăt proiectele culturale, un “preţ” a trebuit plătit. Marino recunoaşte că dădea informaţii Securităţii, dar informaţii neimportante. Nega o implicare în cazul “Eliade şi Nobel pentru Ceauşescu”. A făcut paisprezece ani de puşcărie politică, între care opt ani de domiciliu forţat în Bărăgan. A început ca oponent activ a regimului şi a sfârşit ca “neutru” din punctul acestuia de vedere, ca “neinteresant”. Dădea mici informaţii pentru a putea fi lăsat să iasă din ţară în vederea studiilor. Marino o numeşte “supravieţuie onorabilă” – un fel ambiguu din punct de vedere moral de “a te strecura” prin viaţă, de-a duce la capăt nişte proiecte importante făcând mici “compomisuri”. Se admira Marino pentru asta? Nu! “Nu m-am plăcut”, o spune undeva sec, “cum am fost”. Dar nici nu a capotat. Şi-a sumat această ambiguitate, a integrat-o şi a continuat studiile, lăsând în urmă o opera consistentă.
Cred că probele care s-au publicat privind calitatea de informator DIE a lui Adrian Marino sunt subţiri şi maliţios prezentate. Dincolo de toate “probele”, mesajul lui Marino rămâne intact. Critica pe care el o aduce României rămâne valabilă sub toate aspectele ei: cultural, social, politic etc.

Un ‘DA’ pentru mesajul lui Marino

E greu de spus dacă în urma lecturii “mi-a plăcut Adrian Marino”. Şi mă refer aici la omul Adrian Marino, cel care, altminteri, nu se plăcea nici măcar el însuşi. Sunt cărţi “similare” care te atrag, care te fac să te “îndrăgosteşti” de personaj. Îmi amintesc aici de “Cunoaşterea de sine” a lui Berdiaev sau de memoriile lui Eliade. Nu e cazul cărţii “Viaţa unui om singur”. Stilul aici este sec, aspru, neliterar - un stil cultivat, dealtfel, şi-n scrierile de specialitate ale lui Adrian Marino. E stilul unui om care “nu şi-a permis metafore”. A renunţat la orice figură de stil în favoarea preciziei. Era prea multă ambiguitate în viaţa omului Marino pentru a fi loc de metafore în scriitura acestuia.
Însă, dincolo de omul Adrian Marino, mesajul acestuia e unul de înaltă valoare culturală. Rar se aud astăzi voci care să pledeze atât de tranşant şi de convingător pentru claritate, pentru spirit critic, pentru proiecte ample, pentru europenism în toate sensurile, pentru descentralizare şi profesionalism. “A fi altfel” e azi un loc comun, denaturat: “a fi conform” este “a fi altfel”. Marino a cultivat acest mod de a “gândi altfel” şi l-a exemplificat prin viaţa şi opera lui. L-a purtat ca un “stigmat lucid” de-a lungul a cincizeci de ani de regim odios.
Este doar “un 'DA'” deoarece mai sunt voci care au simţit nevoia de a spune “DA” în acest context tulbure, dar important, pentru mesajul lui Adrian Marino.

Andrei P. Velea, 2 iunie 2010

Love my girl... (from The Doors)

Aparitii albe in soarele negru

La adapat

Portret la fantana

-&-

Sete mare

Marino: România citadină

Pentru satul de chirpici și stuf , luat mereu de ape, nu am nici cea mai mică aderență. România viitoare – ca să mă exprim în termeni paşoptişti – va fi citadină sau nu va fi deloc. Nu cred un cuvânt, dar nici unul, din povestea că “veşnicia s-a născut la sat”.

din “Viața unui om singur”, pg 145

Marino: intelectualul şi mediul politic

Dezgustul meu de politică a devenit imens. Pe atunci, îl credeam definitiv. Am înțeles – şi evenimentele de după 1989 aveau să confirme încă o dată – că adevăratul intelectual nu este şi nu poate fi “asimilat” de “omul politic”. Scriitorul, omul de cultură, nu poate fi decât un neadaptat, un rătăcit, străin, naiv, în astfel de medii, cu care, de fapt, el nu are şi nu poate avea afinități profunde. Un interes real pentru politica de idei, pe de altă parte, nu a existat şi nu există încă în România, nici anticomunistă, nici postcomunistă.

din “Viața unui om singur”, pg 98

ANUNT!

Din motive obiective, urmatoarea sedinta de cenaclu va avea loc MARTI, 25 mai, aceeasi ora.

Marino: despre RESENTIMENT

Adrian Marino, în “Viaţa unui om singur”, despre RESENTIMENT:

Am o opinie personală despre valoare resentimentului. Mai întâi, orice s-ar spune, el este inevitabil. Şi chiar legitim-justiţiar. Face dreptate. Stimulează energii şi argumente, care restabilesc echilibrul unor nedreptăţi sau erori grave. Nu este vorba de o josnică “răzbunare”, ci de o “compensaţie” necesară. A “ierta” oricând, orice şi pe oricine este o imposibilitate şi o imensă nedreptate. Şi, într-un fel, o rupere gravă a echilibrului cosmic etc. Din care cauză nu pot asimila doctrina creştină a iertării. Mult mai logică şi mai justificată, moral şi chiar ontologic, mi se pare “legea talionului”. Fiindcă ea pune în loc ceva, ceea ce a fost distrus, desfiinţat. Umple un “gol”, reface un echilibru rupt. Compensează măcar “teoretic” o pierdere. Un comportament eminamente restaurator, echitabil şi constructiv. Nu plătesc “poliţe”. Dar am dreptul suveran de a reţine şi semnala erori grave şi aberaţii sinistre. Suferinţe şi pe pielea mea şi pe a altora, care cer o reparaţie.

“Viața unui om singur”, pg 17

Soarele abstract

Iluminare

Din masivul Ciucas, aprilie 2010

Sanvis, fanta, primavara

Doua doamne (o barfa de primavara)

Pescarita (meditand...)

s-au terminat cuvintele

*
s-au terminat cuvintele n-au mai rămas decât gesturile
s-au tocit braţele nu mai e decât imaginaţia
care-i sterilă

mină de aur stoarsă
        precum sânul mamei
                până la praf
                        de către nou-născut

bate un vânt aspru ce-aduce şopârle pe limbă
nuci uscate în suflete

plouă în cana cu vin
până la boabele de struguri

totuşi am scris aşa de mult că-n timpul ăsta
chopin s-a deshidratat fugărindu-şi pe treptele poemului meu

pianul

_________________________________________

Prezentarea viitorului volum de versuri

Prezentare aparuta pe site-ul AgentiaDeCarte.ro

Volumul de versuri despre care doresc să vă vorbesc urmează să apară în câteva luni sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Evenimentul coincide cu debutul meu în volum personal. Asupra titlului nu sunt încă decis, deci nu voi vorbi despre el. Cartea este o antologie ce reuneşte cele mai importante cicluri de poeme pe care le-am scris între 2001 şi 2006. Fiecare serie este unitară ca ideatică şi estetică, ceea ce le aduce împreună fiind faptul că reprezintă puncte de referinţă pe harta devenirii mele ca scriitor. Vi le prezint pe scurt pe fiecare:

- “Cinci poeme” sunt poeme de dragoste, bogate în imagini, postmoderniste ca respiraţie, introductive
- “Omul vag” reprezintă o critică la adresa omului contemporan, în tuşe groase, stridente, pamfletare, sarcastice chiar pe alocuri. Având drept motto un citat din “Revolta maselor” a lui Jose Ortega y Gasset, poemele ce alcătuiesc ciclul “Omul Vag” muşcă fără milă şi pun la zid mediocritatea omului de azi
- “Versuri pentru Lolita” sunt poeme de respiraţie interioară, de zbucium intelectual şi sufletesc, de spovedanie, de sinceritate lucidă ca o lamă de cuţit. Sunt poeme imaginare scrise de personajul lui Nabokov, Humbert-Humbert, în preajma “supliciului” Lolita
- “Psalmii recenţi”, poeme profane, vorbesc despre apropierea conştiinţei actuale de divinitate. Sunt poeme în care Dumnezeu e descoperit în nuca poeziei minte în minte cu poetul, ambii creatori de universuri
- “Jurnalul liric” sau “Gimnastul fără plămâni” sunt poeme despre echilibristica existenţială pe muchia ascuţită a fiecărei zile. Apar aici iubitele, prietenii, cărţile, poemele – tot apanajul poetului ca om în viaţa de zi cu zi
- “Peisajele pariziene” sunt poeme descriptive, desprinse din călătoriile frecvente pe care le-am avut la Paris. Sunt peisaje neconvenţionale, atât exterioare cât şi interioare, ale ceea ce este Parisul astăzi pentru un tânăr poet din Europa de est. Parisul e surprins şi analizat subiectiv, din camera de hotel, de pe stradă, din avion, din metrou, din ziare, de la televizor.

Dacă ar fi să fac un exerciţiu de imaginaţie şi să-ncerc să ies puţin din ghinda propriei mele subiectivităţi, aş spune că acest volum este bogat în experimente literare, în idei şi propuneri estetice. Inerente unui volum de debut, eventualele stângăcii sunt semnele unei căutări intense a formulei poetice. Formula poetică nu este un dat natural, ci se construieşte prin efort conştient şi talent înnăscut. Este un volum care promite şi poate aici e cheia faptului de a fi (adică a deveni) poet: să promiţi la debut şi să rafinezi în volumele viitoare.

Andrei P. Velea

Miralia – poetizând între cer şi pământ, între online şi sertar

de Andrei P. Velea

Sâmbătă seara, 6 martie 2010, în sala principală a clubului Sidex, Galaţi, a avut loc debutul Mirelei Burhuc (Miralia ca pseudonim literar), debut format din două volume, “Între cer şi pământ”, precum şi “Poeme cu fragmente de pluş”.
Atmosfera a fost una de spectacol, Miralia dovedindu-se o adevărată organizatoare. Ea a condus spectacolul, ea a recitat, ea a oferit, evident, autografe. Un adevărat “one woman show”, punctat de recitări şi melodii la chitară, care din creaţia poetului preferat, Nichita Stănescu, care din creaţia personală. Nu au lipsit nici dansurile, de respiraţie latină.
Dincolo de spectacol, remarc totuşi absenţa literaţilor de profesie. Sala a fost plină de prieteni ai tinerei poete, de tineri cu diverse talente artistice, însă niciun critic literar nu a prezentat-o pe Mirela Burhuc. Cunoscută mai mult pe internet, dezamăgită de cercurile literare ale oraşului natal – Galaţi, Mirelei îi lipseşte contactul imediat cu practica literară.
Vă invit în rândurile care urmează la o scurtă analiză a volumului „Între cer şi pământ”. Poetizând la limita dintre “literatura de sertar” şi “literatura ca destin asumat, publicabil”, poeta încearcă un joc, un joc poate indecis, un joc încă incert, undeva “Între cer şi pământ”.

“Între cer şi pământ” e un volum destul de consistent. Poetul George Asztaloş semnează postfaţa. El remarcă un lucru esenţial în ceea ce o priveşte pe Miralia: “melanjul ameţitor de ritmuri clasice şi moderne”. Pendularea nichitastănesciană între modern tehnologizat, magnetic, electric şi “dulcele stil clasic” o urmăreşte într-adevăr pe poetă de-a lungul acestui volum. Sunt poeme întregi scrise în ritmuri clasice, clişee sau cuvinte ieşite din circuitul actual, ca “Alienare”, “Şi joc şi plâng” sau “Coşmar”. Am început, poate, cu ce e mai puţin reuşit în volumul Miraliei. Pentru a avea o idee despre stilul poetizării, voi reproduce o strofă din poezia “Alienare”: “În cuiburi de argint, azi, plouă / ca-ntr-un pocal ne’ndurător, / sorbindu-mi buzele-amândouă, / ameţitor, ameţitor”. Nu insist mai mult în această direcţie, ci remarc doar că, poate, lipsa unui contact cu lumea reală a literelor, nu doar cu cea “online”, au făcut-o pe autoare să includă în volum şi poeme într-un stil ieşit din actualitate.
Dar poetesa vine, conform principiului antinomic enunţat în titlu, cu reversul medaliei. E vorba de poeme actuale, desprinse cu doza necesară de curaj şi nebunie din actualitate, din cotidian. Sunt poeme în care vedem o Miralia total opusă celei de mai sus, poeme ca “Dacă în timp, ploaia”, “Aruncaţi cu ce vreţi” sau “În starea de criză”. Poeta, nici mai mult nici mai puţin, aşteaptă ca ploaia “să corecteze absurdul” în demersul ei existenţial în care “trebuie să se convingă că totul nu e un calambur”. Iată cum descrie poeta starea de criză, o criză concretă, de 2009, mai puţin acea criză nichitastănesciană, abstractă: “minciunile le transformăm / în furnizori de energie / şi facem blocaje cerebrale la adevăruri”. În altă parte, “un gunoier cu fes mirosind a gaz / se tot piteşte într-un colţ / […] rumegând cuvinte / sanguine”. Da, vedem o Miralia care îşi însuşeşte actualitatea şi se adresează contemporanilor, nu unor stafii ancestrale.
În alt plan remarc o altă antinomie. Poemelor dure, chiar ca metaforă, ca limbaj, li se opun alte poeme, fine, meditative, ca nişte miniaturi japoneze. Poeme excelente, care încântă şi surprind, care dau volumului o savoare aparte. Amintesc aici “Rătăcire”, “Săgetare” sau “Ai fi crezut’. Iată cu ce prufunzime şi delicateţe discută poeta despre cer şi pământ în primul dintre poemele abia mintite: “Dacă cerul ar fi o tavă cu fructe / mi-aş dori să fie mânuită / din când în când / de îngeri nepricepuţi”.
Poemul “Între cer şi pământ” este poemul manifest în viziunea autoarei. El dă titlul volumului. Dincolo de trupul material, poeta nu e decât ideea de ea însăşi, idee ce ocupă, dilatată extrem, spaţiul dintre jos şi sus. Poeta nu are trup, ci doar cuvinte, şerpii îi împletesc sărbători prin oase, poeta e doar un gând, un gând “altoit”. A altoi presupune o unire a două principii, unul al materiei vaporoase a poziei şi al doilea al minţii desprinse de trup. Amintesc pe final că mai există un poem care, în viziunea mea, ar fi putut fi un manifest. E vorba de “Pe aici nu se trece”. Poemul începe bine, cu emfază şi zgomot, poezia este un câmp deschis, cuprinzând totul între cer şi pământ, un spaţiul fără prejudecăţi, unde oricine poate intra, dar puţini reuşesc să rămână. Din păcate poemul nu se termină la fel de bine şi meditaţia rămâne supendată, undeva “Între cer şi pământ”.

Trăgând o linie de final, cred că Miralia (Mirela Burhuc) este o poetesă talentată şi cu un adevărat potenţial. Cele două volume de debut, onorabile per ansamblu, nu sunt omogene, arată căutarea unei formule, a unei expresii, conţin atât poeme foarte interesante, cât şi altele care lasă de dorit. Prezenţa ei pe internet este activă, însă literatura înseamnă mai mult de atât. Se simte în creaţia ei absenţa unui contact direct cu lumea literaturii, cum ar fi un cenaclu. Împrejurări dincolo de voinţa autoarei îi vor purta paşii spre alte ţări. Îi doresc succes autoarei în creaţia viitoare!

De primavara

Arghezi recitand

Va invit sa-l ascultati pe Arghezi recitand... O voce ascutita, monotona, de baba, de salahor, o intonatie minimalista... Te poti concentra la esential. Arghezi, ca poet, nu vrea sa "triseze". Nu vrea sa ne fure cu inflexiunile vocii. El e poet si atat. Recita cu sinceritate si respect fata de poezie. Nicio muzicalitate, doar vers pur, primordial. Asa-i sta bine un poet, doar e creator si nu interpret!

Ion Ion
Cina

Auditie placuta!

semn (botezat)

*
iubita păşeşte c-o eşarfă pe buze într-o biserică
crucea-ntre omoplați e doar o sugestie existenţială
un cal verde şi-aprinde o ţigare
creştinează-l nietzschi nu bănuie câte păcate are

trupurile s-au reprodus sub un copac ancestral centrala
nucleară ai aprins-o lumânare înserarea
avea un disc cu muzică pentru noi orchestra ne-aplauda
specia-şi contabiliza separat devenirea

hai să scuipăm în dreapta şi-n stânga nietzschi nu ştii
unde-i cel al cărui nume nu se pronunţă că-i păcat
dacă nimerim vreun poet o fi gândit el fantezii
nu-i întinde batista sigur are lânga inimă cearceaf

o poemă-n oglindă
în care să pretindă că nu-i lebădă
ă

_________________________________________

Sonata "Trilul Diavolului" de Giuseppe Tartini

Deschid seria fragmentelor de muzica clasica prin cateva cuvinte despre Tartini si a lui sonata "Trilul Diavolului". Nu vreau sa fac critica de specialitate, nici istorie a muzicii clasice, ci doar sa invit la meditatie, la auditie, la impartasire: muzica clasica asa cum o percep, cum o gust cotidian, cu trairile, ideile si conexiunile care mi le trezeste. Nu am nici cunostinte de specialitate, nici talent intepretativ... Dar asta nu ma impiedica sa-mi placa, sa ascult...

Sonata "Trilul Diavolului" e cea mai cunoscuta lucrare a lui Giuseppe Tartini, un compozitor italian din perioada baroca, un tip ciudat, mistic,a carui viata si opera au multe capitole ramase obscure.
Scrisa in jurul anului 1749, sonata "Trilul Diavolului" are o poveste foarte interesanta. Se zice ca Tartini l-a visat pe diavol, care i-a propus sa fie ucenicul lui in manuirea viorii. Tartini a acceptat, i-a oferit Diavolului cateva lectii, dupa care, la sfarsit, i-a inmanat acestuia vioara sa demonstreze daca a invatat ceva. Diavolul a interpretat o piesa cu atata virtuozitate incat Tartini, cand s-a trezit din somn, a incercat s-o puna pe hartie. Asa s-a nascut sonata Trilul Diavolului, despre care autorul recunoastea: in vis Diavolul a interpretat-o mult mai bine!

Sonata are un ritm superb, bine sustinut, pasaje de o virtuozitate intalnita doar mai tarziu la Niccolo Paganini (e vorba chiar de "trilurile" la vioara care dau numele sonatei). E o incantare s-o asculti, sa-ti imaginezi povestea, nu are absolut nimic macabru, ci doar o melancolie pentru o piesa ideala, visata, a carei realizarea e doar un crampei.

Mi s-a-ntamplat si mie sa visez o poema. M-am trezit electrizat, am inceput s-o scriu, dar am abandonat-o... Retineam sentimentul care l-am avut in vis, retineam un vers, dar n-am fost in stare sa reproduc intregul... N-am fost atat de norocos precum Tartini, sa reusesc sa ramana ceva, dar nici nu l-am visat pe Diavol!

Sonata "Trilul Diavolului" am amintit-o intr-un poem din ciclul "Versuri pentru Lolita":

"bănuit în preajma ta,
n-are rost să mă ascund, Lolita!
după ferestre murdare,
precum tartini după aţele mânăstirii,
încep încet să-mi precizez sensul...

straniul vis al celui cu viora,
cu degete alunecând în torsiuni bizare,
brusc adunate-n în sine,
precum vaporii aciuaţi pe un obiect rece,
mai denşi în intimitatea lor cum eu,
nu-i aşa, lângă tine."

Pe atunci stiam povestea ca Tartini se afla chiar intr-o manastire cand a compus aceasta sonata si o repeta seara pe ascuns, de teama de-a nu deranja calugarii... Povestea reala cunoaste mai multe forme, insa noua ne ramane nostalgia "faustica" dupa creatia perfecta, visata. Parca ne-am vinde sufletul Diavolului, precum Faust, pentru asa ceva, nu?...

Va invit sa ascultati a 2-a parte a sonatei, precum si o interpretare pop marca Vanessa Mae.

Auditie placuta!

semn (inevitabila confesiune)

*
în combinat furnalele au tăcut ca la teatru năpăditi
de nostalgii beţivii nu mai au ce să-şi spună
amantele fac dragoste în surdină de parcă
-n camerele de-alături s-ar afla soţiile

greierii au botniţe în seara asta pământul a-nlemnit
prea mult zgomot în rotirea-i
atomii circulă pe varfuri curentul electric
abia de mai susură timid prin fire

e-atâta linişte încât varful peniţei pe foaia de hârtie
ar băga-n sperieţi îngerii aşezati
de-a dreapta şi de-a stânga tronului în paradis

se-aude cum undeva un spermatozoid
curtează un ovul se-aude cum duc un război cu mine
însumi să-ţi spun sau nu

iubito în seara asta te-am înşelat c-o poezie

_________________________________________

şedinţă foto nud

*

nud artistic pe ţeava perfect lustruită

a unui pistol dus la tâmplă,

cu miros de praf de puşcă

proaspat şi înţepător ca mirosul de pâine crudă

nud artistic într-un furnal,

cu magma de-nceput de lume împrejur,

cu un adam îmbâcsit de cocs, alcoolic,

şi-un dumnezeu cinic pe fundal

nud artistic când toate semnele făcute în aer

nu mai ascultă mâinile care le-au desenat,

nud artistic când paianjenii nu-şi mai secretă pânza

pentru că totul se destramă...

doar un aparat de fotografiat a mai rămas

în faţa căruia te dai toată,

ca şi cum orice axiomă postulată vreodată

ar fi doar un fluture spintecat de furtună

_________________________________________

tatuaj cu sinbad marinarul

*
precum sinbad marinarul
m-adun zilnic dintre aventurile bizare ale cotidianului
fără să-nvăţ nimic

sunt uragane la fiecare colţ de stradă,
sunt munţi de netrecut şi ceţuri impenetrabile
care abia aşteaptă să-mi sufoce inspiraţia
în orice staţie de autobuz,
sunt monştri alambicaţi
ce bântuie coridoarele cartierului
cu epavele aerului înfipte în priviri

şi tot nu-nvăţ nimic...

ca sinbad mă reculeg preţ de o respiraţie, două,
apoi m-arunc din nou voluptuos în corăbiile minţii
şi-nghit cuţitele realităţii
c-o nonşalanţă care ar dezarma orice sinucigaş

dincolo de uşa apartamentului e-un labirint insidios,
asfaltul e pielea unei creaturi atavice,
sărutul iubitei e veninul unei vieţi prea liniştite

dincolo de poemul ăsta
e lumea în care sinbad e doar un pierde-vară,
un tăietor de frunze la câini

şi nu un buret avid de viaţă
ce face din fiecare clipă o provocare,
un duel al fiinţei cu nefiinţa...

rămân doar eu să-l înteleg pe sinbad,
doar eu - restul au adormit
(ori au pierit într-un naufragiu)

_________________________________________

anatomia unei întâmplări

*
e o-ntâmplare pură că mă trăiesc pe mine…
nu cunosc nicio filiaţie de idei,
nicio pasiune arzătoare, nicio dragoste la prima vedere
care să ne fi adus apriori, implacabil, la zidirea asta împreună.

ba mai mult, ca orice cuplu, avem tot soiul de dispute,
de la cele banale, până la cele existenţiale;
pornim de la o fereastră uitată deschisă: fereastră, lume, cosmos
şi-ajungem la ce-nseamnă pentru fiecare noţiunea de libertate...

ne aşezăm la un pahar de vin împreună,
unul de partea de sticlă a paharului, celălalt de partea lui ideatică
şi deplângem o lume mult prea lipsită de fantezia
de-a ne percepe separat la fel de natural cum ne salută împreună.

e o-ntâmplare că locuiesc în acelaşi apartament cu mine,
că-mpart aceeaşi iubită, că scriu aceeaşi carte cu mine;
încă mă uit mirat în oglindă sau la fotografii, apoi zâmbesc:
e-atât de-ntâmplător totul,

probabil m-am împiedicat de-o pasăre şi am căzut în mine.

_________________________________________

Un răspuns la propunerea de canonizare a lui Eminescu

Eu nu cred nici în Iehova...
de Mihai Eminescu

Eu nu cred nici în Iehova,
Nici în Buddha­Sakya-Muni,

Nici în viaţă, nici în moarte,

Nici în stingere ca unii.

Visuri sunt şi unul ş-altul,
Şi tot una mi-este mie
De-oi trăi în veci pe lume,
De-oi muri în vecinicie.

Toate-aceste taine sfinte
Pentru om frânturi de limbă ­
În zădar gândeşti, căci gândul,
Zău, nimic în lume schimbă.

Şi fiindcă în nimica
Eu nu cred ­ o, daţi-mi pace!
Fac astfel cum mie-mi pare
Şi faceţi precum vă place.

Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic ­
Toate-mi sunt de o potrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic.

tablou: Caspar David Friedrich, "Cãlãtor pe marea norilor"

Lectii despre tacere

O plimbare la miezul noptii

Portret de sotie

Frigul in doi