Lansare "Hotel în Atlantida" - fotografii

Lansarea a avut loc la Centrul Cultural Dunarea de Jos, Galati, in cadrul Festivalului international "Serile de poezie ale revistei Antares". Data - 28 mai 2011, orele 12.30. Printre cei prezenti in sala: Liviu Ioan Stoiciu si Mihail Galatanu. Alaturi, desigur, de scriitorii locali si de invitatii din strainatate. Au vorbit despre carte criticul Viorel Stefanescu si poetul Iulian Grigoriu.

Un nou premiu pentru Gimnast

Am obţinut Premiul I la secţiunea poezie, Festivalul Naţional „Serile de poezie de la Negrileşti”, 28-29 mai 2011, premiul acordat pentru volumul de debut „Gimnastul fără plămâni”. Presedintele juriului a fost scriitorul Ioan Culiţă Uşurelu. Evenimentul a fost organizat de catre Liga Scriitorilor din Vrancea, în colaborare cu Uniunea Scriitorilor, Direcţia pentru Cultură şi Primăria Negrileşti.

Premiul pentru poezie a plecat la Galati, iar Teodora Fîntînaru a primit un premiu din partea Asociatiei “Simion Mehedinti”

Festivalul National de Poezie de la Negrilesti a tras cortina si a desemnat cîstigatorii primei editii: Premiul I pentru proza - "Intoarcerea ultimului erou", de Gheorghe Chirtoc, din Focsani; premiul I pentru poezie - “Gimnastul fara plamîni” de Andrei Velea din Galati; premiul I pentru eseu - “Mitropolitul Vaarlam”, de Petre Abeaboeru. Un premiu II pentru proza a primit Ioana Andrei, membra a Ligii Scriitorilor din Vrancea, iar pentru poezie un tînar poet din Craiova. Premiul oferit de Asociatia Culturala "Simion Mehedinti" a rasplatit o carte de exceptie, "Vitralii patinate", semnata de Teodora Fintinaru. Desfasurat în perioada 28-29 mai, în inimia Vrancei arhaice, cu un periplu odobestean unde profesorul Culita Usurelu a lansat lucrarea “Convorbiri esentiale” (Ed. Terra, Focsani, 2010), Festivalul National de Poezie de la Negrilesti a avut invitati de seama din judetele vecine, dintre care-i amintim pe Calistrat Costin, Florentin Popescu, Ionel Necula si Viorel Dinescu.

“Premiile s-au dat pe merit, nu pe cumetrii”

Despre cele doua zile petrecute in inima Vrancei Arhaice oaspetii au avut numai cuvinte de lauda. “Mi-a placut foarte mult aici. Am fost fericit. Sper sa revin, daca ma invitati", ne-a spus Florentin Popescu, din Bucuresti. “A fost foarte bine, am asistat la colocvii deosebit de interesante, cît despre frumusetea acestor locuri, ce pot sa spun? Am ramas fara replica", ne-a precizat Ionel Necula. "Nu mi-am inchipuit ca ma voi simti atît de bine. Juriul a ales corect, sper ca totul sa ramîna si la editiile viitoare. Premiile s-au dat pe merit, nu pe cumetrii, cum se întimpla la multe alte concursuri din tara. Felicitari! As vrea sa vad si la Galati asa ceva", ne-a spus Viorel Dinescu, din Galati. "Am avut emotii, ne lipsea o anume experienta, dar bunele noastre intentii, colaborarea excelenta cu partenerii ne-au ajutat sa ajungem aici, adica la un final reusit”, ne-a spus sufletul manifestarii, scriitoarea Janine Vadislav, membru in comitetul de conducere al Ligii Scriitorilor din Vrancea, institutia care a transformat ideea poetului Virgil Panait în primul Festival National de Poezie din Vrancea Arhaica. (Iulia CRETU)

"Hotel în Atlantida" - coperta

Lansare "Hotel în Atlantida". Afişul!

La bujori

Primul premiu pentru Gimnast

„Gimnastul fără plămâni” a obţinut primul premiu in cadrul festivalului „Emil Botta”, Adjud, 2011. Premiul II. Preşedintele juriului a fost Liviu Ioan Stoiciu.

cearşaful de stele

*
pe frânghia dintre-o ureche şi cealaltă
gospodina nopţii a-ntins
cearşaful de stele la uscat;
pune doar gândul şi lapte-ţi va şopti

vară, anotimp stătut,
bizanţ în aur şi-n praf înlemnit;
de somn trişat, furat pe sub pleoape,
nu mai are-acum consistenţă

decât visul despre nimic

Am obţinut Marele Premiu la Festivalul naţional de literatură „Eusebiu Camilar – Magda Isanos”, ediţia a XVI-a, 2011

Victor Cilinca a publicat un articol in Viata Libera aici

La secţiunea proză, Marele Premiu „Eusebiu Camilar” a fost obţinut de Andrei P. Velea (Galaţi); premiul I – Livia Ciupav, Arad; premiul II – Marina Popescu, Bucureşti; Anastasia Gavrilovici, Ipoteşti, Suceava. Premii din partea revistelor au câştigat Andrei P. Velea („Ateneu” Bacău), Livia Ciupav („Timpul” Iaşi) şi Marina Popescu („Citadela” Satu Mare).

La secţiunea poezie, Marele Premiu „Magda Isanos” a fost câştigat de Ana-Maria Lupaşcu, Vama, Suceava, iar al doilea premiu ca valoare, Premiul „Constantin Ştefuriuc”, acordat de cotidianul „Crai nou”, a fost obţinut de Andreea Teliban, din Broşteni, Suceava; premiul I – Deniz Otay, Suceava; premiul II – Mihaela Matei, Suceava; premiul III – Vlad Ionuţ Sibechi, Boroaia, Suceava. Premii de revistă au obţinut: Ana-Maria Lupaşcu („Bucovina literară” Suceava), Deniz Otay („Convorbiri literare” Iaşi), Mihaela Matei („Conta”, Piatra Neamţ), Vlad Ionuţ Sibechi („Poezia”, Iaşi), Alexandra Cîrstean, Suceava („Timpul” Iaşi), Andreea Teliban („Hyperion” Botoşani), Marina Popescu, Bucureşti („Contact Internaţional” Iaşi), Andra Iordache, Vatra Dornei, („Poesis” Satu Mare), Mara Diana Alexoaea, Suceava („Dacia literară” Iaşi), Adelina-Georgeta Dozescu, Belinţ, Timiş („Porto franco” Galaţi), Anastasia Gavrilovici, Ipoteşti, Suceava („Plumb” Bacău), Alexandru Stan, Suceava („Revista română” Iaşi), Mihai Gheorghe, Motru, Gorj („Citadela” Satu Mare).

La secţiunea reportaj literar, Clara Căşuneanu, Suceava, a câştigat Marele Premiu „Mircea Motrici”, urmată de Jenica Romanică, Vatra Dornei – premiul I; Elisabeta Maruseac, Suceava – premiul III şi Elena Olariu, Răducăneni, Iaşi – premiul III. Premii de revistă şi-au adjudecat Clara Căşuneanu („Ateneu”) şi Jenica Romanică („Citadela”).

Juriul a fost condus de criticul literar sucevean Mircea A. Diaconu şi i-a avut membri pe Adrian Dinu Rachieru, Vasile Spiridon şi Petru Cimpoeşu (proză şi reportaj literar), Bogdan Hanu, Gellu Dorian şi L.D.Clement.

Festivalul „Eusebiu Camilar-Magda Isanos”, ediţia a XVI-a

Tripla lansare de carte luni 23 mai

Adrian Suciu – viaţa plină de urmări

Cred că cea mai potrivită metodă de a vi-l prezenta pe Adrian Suciu este să citez chiar autocaracterizarea de pe blogul poetului (adriansuciu.ro), scrisă la persoana a treia: „Absolvent de Litere la Cluj şi de tot felul de cursuri si stagii postuniversitare şi de perfecţionare prin ţară şi peste graniţe. Din studenţie, doreşte să-şi amintească prieteniile, distracţia, camaraderia din redacţia Echinox şi gramatica limbii române (mulţumiri G. Neamţu şi D. Draşoveanu). De-a lungul vremii, într-o poeticească succesiune, a schimbat mai multe meserii şi funcţiuni încercînd să performeze în fiecare dintre ele, cu convingerea că din poezie nu se poate trăi: miner, electrician, bişniţar, profesor, ziarist, funcţionar public”. Nu pot să nu remarc un simţ acut al umorului, un umor negru, realist, crud, provocator. Mai jos, pe acelaşi blog, la secţiunea „Principii de viaţă”, e şi mai vizibil: „Optimismul e acea formă de rahitism intelectual care se tratează cu şuturi în gură cînd eşti căzut la pămînt”.
Volumul despre care voi vorbi în rândurile ce urmează, „Viaţa fără urmări”, a apărut la editura Brumar, anul 2010, costurile de apariţie fiind suportate prin subscripţie publică (prima carte publicată integral prin subscripţie publică în România de după cel de-al doilea Război Mondial, după cum susţine undeva autorul). Cartea numără aproximativ o sută de pagini şi este deschisă de o prefaţă semnată Daniel Cristea-Enache. Între cei care au subscris pentru apariţia volumului, se numără scriitori cunoscuţi precum Dan-Silviu Boerescu, Ioan Es. Pop sau Robert Şerban, dar şi tineri ca Ştefan Ciobanu sau Marius Ştefan Aldea.
Organizat pe cicluri de poeme, volumul „Viaţa fără urmări” este deschis de „Inspiraţii minore”. Pe un ton aluziv şi provocator, Adrian Suciu afirmă tranşant din primul poem (intitulat chiar „Inspiraţii minore”): „Deşi nicio lege nu interzice asta/ cel mai des ne cuplăm cu inspiraţii minore” (p.11). E un adevăr crud despre viaţa poetului acela că inspiraţiile sunt, deobicei, „minore”; şi nici nu mai există vreo lege care să interzică asta, cum exista în timpurile în care poezia trebuia să se ocupe doar de „idealuri înalte”, de teme „profunde”, „fundamentale”. Totuşi, spune poetul în continuare, „e de înţeles că le părăsim:/ majoratul lor e mai greu de suportat/ decât plânsul tăcut, înstrăinarea copilăriei şi/ tăria fără ştiinţa tăriei la un loc”. Inspiraţiile cresc în laboratorul intim al poetului, aspiră să devină majore, iar poetul, avid de teme pe care să le înalţe, se întreabă: „va sta vreuna până la capăt/ atât de subţiată încât să-ţi fie milă// să o mai treci o dată prin tine?”
Sunt minore „inspiraţiile” din primul ciclu al volumului de faţă? Nu. Poetul vorbeşte de teme majore, puternice. Le abordează tranşant, conştient de puterea metaforei. Spre exemplu, „Fals tratat despre suflet” (p.14): „Trupul poartă boli înăuntru.// Dacă eram femeie, măcar îl scăpam/ de singurătate şi-i dăruiam un fiu”, „Uneori, trupurile se ating între ele/ şi produc acea premoniţie a morţii/ pe care ignoranţii o numesc sex” sau „Rareori, haina prea largă şi nemernică/ e locuită de cineva”. Alte metafore, ziceri, definiţii şi în poemul următor, intitulat „Sărut ratat” (p.15): „Vagoane de literatură doar să acopere provizoriu/ puţinătatea, pateticul şi ridicolul coitului”, „Poemul e forma de ingenuitate a unei actriţe porno care crede în Moş Crăciun”, „Poemul e un sărut ratat cu o femeie trecută”, „Dintre minciuni, iubirea e singura inutilă”. Sunt inspiraţii puternice, în tuşe groase, stridente chiar; totuşi există o problemă atunci când autorul brodează aceste imagini pe trupul unui poem, uneori contruit cu prea puţină atenţie faţă de schelet şi cu prea multă atenţie faţă de mesaj sau imagine. Sunt multe cazuri în care poezia din volumul „Viaţa fără urmări” este copleşită de metafore extrem de puternice, care rămân doar simple enunţuri poetice, prea puţin închegate în broderia întregului poem. Aici văd eu principalul pericol care îl paşte pe Adrian Suciu.
Un exemplu remarcabil de poem care se susţine atât ca schelet, cât şi ca imagine, este „Natură moartă cu pisoi orbi şi întuneric roşu” (p.25). „În mine”, spune poetul „e-un îngeraş mic, locuind într-un întuneric roşu/ împreună cu un număr de pisoi orbi”. „El [îngeraşul] îşi trage un scăunel în faţa inimii şi/ joacă zaruri cu Dumnezeu care e/ atât de rătăcit înăuntru încât pierde mereu”. Plictisit de faptul că e învins programatic la zaruri, Dumnezeu închide ochii, iar „îngeraşul” îl duce pe autor „la curve şi beţii”. „Îngeraşule, îi spun,/ să te ia dracu pentru fiecare noapte în care au adormi/ pisoii flămânzi în întunericul roşu/ şi Dumnezeu s-a culcat învins”. Replica îngeraşului întoarce cu măiestrie poemul: „He-he! Iar ai scris un text despre tine!”
Următorul ciclu de poeme este „Mitologii amânate”. „Aş redacta o nouă mitologie”, spune poetul în chiar poemul ce dă numele ciclului (p.42), „despre dragoste:/ ador să-ţi număr hainele dimineaţa// despre război:/ să nu ne încurce în pat// despre beţie:/ unii scuipă prin cârciumi/ cum ar scuipa în burţile mamelor”. Există o nostalgie a mitologiei, a profeţiei, a spaţiilor existenţiale amânate, ce răzbate în tot acest ciclu; timpul este devalorizat la maxim. Tot în poezia de mai sus: „trecutul umblă toată ziua pe străzi [...] de parcă timpul ar fi un şir de nimicuri ieftine/ dăruite din obligaţie”. Mitologiile amânate descriu un spaţiu unde „toţi supravieţuim unui număr/ de întâmplări neprevăzute” (p.43), unde „ce nu scriem noi nu există”, unde „morţii numără vii” (p.32) sau unde „e secetă rău/ plouă atât de scurt/ de parcă s-ar masturba un înger” (p.34). Există un ton profetic ce străbate versurile din acest ciclu: „trăim/ îţi spun/ vremuri pe care alţii/ abia au cutezat să le profeţească/ am îngropat lumea devorată de peşti/ luminată de îngeri dezabuzaţi/ de incendii” (p.38). Pentru a încheia prezentarea acestui ciclu, redau o imagine şocantă, atemporală, în contrast cu titlul poemului („biberoane roz”, p.39): „în fiecare zi o mie de mame/ nasc ţânci neiubiţi îi vezi atârnând de ţâţele vinete cu/ disperarea vulgară a celor ce simt respiraţia morţii”.
Următorul ciclu de poeme, „XXX”, are la bază următoarea convenţie: „voi scrie despre dragoste fără a folosi cuvântul dragoste” (p.51). Sunt versurile unui „bărbat alb, caucazian/ la mijlocul vieţii, cu o genealogie incertă,/ îndrăgostit de el însuşi” (p.52). Acest bărbat, tată ratat, ipohondru, narcisist, conchide: „orice femeie care nu face sex cu mine e frigidă” (p.52). Desigur, declaraţiile de dragoste din acest ciclu nu sunt doar către propria persoană (p.52), ci şi către „oamenii care suferă” („Mă dau în vânt după oamenii care suferă. După iubitorii/ de câini cărora le mor câinii”, p.53), către sexul femeii („Orice sex de femeie, privită în patul meu sau aiurea,/ e prilej de tandreţe. Îl văd cu ochii curaţi/ ai călugăriţei care face prezervative crezând că sunt/ saci de dormit pentru şoricei”, p.54), căte moarte („Când vine moartea, am s-o pun capră,/ să i-o trag pe la spate până transpirăm amândoi”, p.56) sau către iubită („Eşti atât de frumoasă încât e sigur/ că mădularele tuturor bărbaţilor/ care au trecut prin tine/ miroseau a pajişti înflorite”, p.58). Toate sunt declaraţii inedite, deoarece, nu-i aşa „Viaţa e scurtă// Şi noi ne-o petrecem întrebându-ne/ unde vom ajunge după” (p.59). Plictisit de „apelurile obsesive la inimă”, poetul declară ferm: „inima mea îndeplineşte/ o singură funcţiune – pompează sânge. E ca o/ femeie care şi-o trage cu un bărbat doar ca să aibă/ de ce să se spele după” (p.59).
„Lucruri simple” (titlul următorului grupaj) sunt, în viziunea lui Adrian Suciu, următoarele cinci, fiecare dintre ele redat de către un text liric neorganizat pe versuri: „Sex” (p.63, „Sunt un erectil mergând către tine. [...] Târât prin viscol către tine unde fiecare venă a mea încolăceşte o venă a ta şi fiecare os al tău creşte prin cartilagiile mele [...] Sunt un erectil rătăcind către tine. Orice gând e o ruină. Orice aducere aminte, o tortură. Orice măsură, tâmpenie. [...] Nu voi putea să povestesc nimănui, niciodată, nimic. Aş fi ridicol ca Sfântul Gheorghe luptând cu un gândac”), „Ploaie” (p.65, „De la etajele superioare, cad şi se zdrobesc de asfalt prunci bucălaţi. Vine femeia înţeleaptă şi ghiceşte viitorul în viscerele risipite ca nucile prin iarbă. [...] Apoi vine ploaia şi curăţă totul impecabil”), „Turism” (p.66, „[...] Nu te duc nicăieri. Te scot, dimineaţă, în spatele casei, să plantăm un cireş mititel, mai important decât Marele Canion, Marea Piramidă şi Marele Zid la un loc”), „Prieteni” (p.68, „[...] Mi-e ruşine de prieteni: ei merg la petreceri şi toate petrecerile la care merg ei sunt un fel de repetiţii cu public indiferent”) şi „Căldură” (p.70, „Stăm printre oameni şi e cald. E o căldură ascuţită, ca un bolovan între umeri”).
Ciclul „Fotografii” e alcătuit din poeme melancolice, scurte ca întindere, concise. Imaginile nu sunt la fel de dure ca în ciclul precedent. Fiecare poem poartă un nume de culoare sau nuanţă: „Albastru”, „Alb”, „Negru”, „Stacojiu”, „Indigo” etc. Poemele au parcă un ton uşor filozofic, meditativ. „Cine-ar fi crezut că, dintre toate lucrurile,/ cel mai trist ar putea fi un capăt de pânză întins peste ochi?/ Peste unul din ochi./ Celălalt, ar fi avut vreme să se desfete în voie” (p.79, poemul „Cenuşiu”).
Ultimul grupaj al volumului de faţă, „Din anii cu secetă”, este alcătuit din zece „scrisori”, fiecare purtând ca titlu un index („Scrisoarea I”, „Scrisoarea II” etc.), subtitlul fiind adevăratul titlu. Îl văd aici pe Adrian Suciu mai liric decât în oricare altă parte a volumului de faţă. „Scrisoarea VII” (p.93), subintitulată „Femeile, ca şi câinii”, sună aşa: „Femeile, ca şi câinii, au despre dragoste rânduri nebuneşti./ Numai dragostea ta/ ne trece unii printr-alţii fără să ştim.// E nord aici? Din care clopot curge fum?”. Sau „Scrisoarea VI” (p.92, „Îţi scriu toată noaptea”): „Îţi scriu toată noaptea scrisori/ când mi-e lene să adorm./ Îngerul tău, asudând umbră, aşterne în praf/ hărţi pe care-s trecute vizuinile vulpii/ şi felurite fântâni”.
De ce am intitulat această cronică „Viaţa plină de urmări”? Deoarece poezia lui Adrian Suciu e îmbibată de viaţă. E o poezie, dacă vreţi, trăiristă. Aici e punctul forte al rebelului Adrian Suciu, greu de integrat din punct de vedere estetic în vreun curent literar. La Adrian Suciu viaţa lasă urme adânci şi-l forţează la sincerităţi de-a dreptul brutale (spre exemplu: „copiii mei spun că nu sunt un tată bun/ şi mă îndrăgostesc de imaginea mea/ îmbătrânind zilnic la azilul taţilor rataţi”, p.52). Cred că titlurile şi le alege prin antiteză: inspiraţiile minore sunt majore, biberoanele roz sunt sfârcuri muşcate până la învineţire, iar viaţa este plină de urmări, una dintre ele fiind chiar poezia - poezia bună, aşa cum o dovedeşte volumul de faţă.

Revista Dunarea de Jos, nr 111 (mai 2011)

Open publication - Free publishing - More cultura

în patul puştii am invitat garoafă

*
mint când spun că n-am inspiraţie…
distilată în sticle delicate, de nas,
muza mi-a cumpărat tăcerea: are versuri compromiţătoare
pe care, altminteri, aş fi nevoit să le scriu

mai bine vorbesc despre materie şi suflet,
eventual strecor şi numele unei autorităţi în domeniu;
forţat la subtilităţi cu tentacule de catifea,
piunezele minţii s-au ofilit

şi-n patul puştii
am invitat aseară o garoafă

Gimnast fără plămâni, poeme fără piele, dar cu mâini (Andrei P. Velea – „Gimnastul fără plămâni”)

de Romeo Aurelian Ilie. Cronică publicată pe blog-ul personal aici

După ce şi-a antrenat condeiul ani buni prin cenacluri literare, poetul Andrei P. Velea s-a hotărât să spargă cochilia şi să explodeze cu un volum de versuri. Volum de debut. Întâmplat, aşa cum era firesc, la vremea cuvenită, sau cum îmi place mie să spun, la plinirea vremii.
Volumul „Gimnastul fără plămâni” apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, este o colecţie de 6 cicluri de poeme, întâmplate în intervalul 2001-2006: „cinci poeme” (2002); „omul vag”(2001); „versuri pentru Lolita”(2003); „printre obiecte” (jurnal liric 2004); „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”(2004-2005); şi „peisajele pariziene”(2005-2006).
În cel dintâi ciclu, „cinci poeme”, poetul se află într-un dialog-monolog cu însăşi poezia: „nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezia eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de-ajuns”(poem), explicându-i cum îşi ia fiinţa aproape din nimic: „în seara aceea scăpaseşi de-a dreptul de consistenţă/(...)/şi cum te mişcai, calmă, redusă în culori, în suprafeţe,/am observat cum versurile,/adunându-se sângelui tău rar,/încep să-ţi adauge întunecimi, contururi mai bine definite,/(...)/te-alcătuiau cuvintele din nou”(poemul consistenţei); şi mai ales, cum devine una cu el, şi într-un vârtej aproape văzut, se lasă toarsă de ceilalţi din pântecul desfăcut la un cap, ca un marsupiu: „parcă te recită cineva din mine”(poemul interior).
În „omul vag”, poetul îşi exploatează simţul critic de observaţie obiectivă a realităţii înconjurătoare, şi cu precădere a societăţii, a omului, mai mult sau mai puţin vag. Cu acest ciclu, el îşi expune pledoaria cvasistilistică despre omul condamnat la anonimat, dar care nu îl acceptă ca atare, ci se zbate deseori inutil să scape de el: „omul vag se priveşte-n oglindă aranjându-şi aţele sprincenelor;/e acolo o faţă ca de borcan pe care omul vag/şi-o prezintă sieşi nesatisfăcut;/se tot dă cu gel pe sprincene, se priveşte-n oglindă,/acceptă pentru câteva minute, după care, nemulţumit, reia”(omul vag se priveşte în oglindă); „omul vag se răsteşte la propria umbră!/dorind singurătatea absolută, omul vag nu concepe/ca pata de răcoare să se ţină cu dinţii de el;/sau, chiar dac-ar accepta pe cineva, omul vag/ar vrea pe cineva la înălţimea spiritului său,/nu un desen atât de prost schiţat”(omul vag se răsteşte la propria umbră). Dar, se pare că pentru poetul nostru, omul vag este o victimă a destinului: „omul vag îşi notează frenetic destinul pe hârtie,/după care, cu salivă, lipeşte la loc mănuşa”(linie a vieţii).
Următorul ciclu, intitulat „versuri pentru Lolita”, cu subtitlul „dintr-un carnet de-al lui Humbert-Humbert nedescoperit încă”, ni se prezintă ca o radiografie a sentimentelor. Iniţial, eram tentat să cred că ar fi vorba despre milenara relaţie a poetului cu muza. Dar mi-am dat seama apoi, că Lolita, nu este o muză, nici măcar o femeie reală, nici măcar o imagine a femeii ideale, ci este o hologramă. Este sentimentul perfect nedescoperit încă: „veniţi să te vadă, să te admire, piştoaică, zeiţo!,/veniţi să te privească zbănţuindu-te într-o odaie rotundă,/veniţi să-ţi sărute genunchii, să-ţi pipăie fustiţele, ciorapii, veniţi fără ca tu să bănui.../noi doi: Humbert şi Humbert”(veniţi să te vadă, să te sărute). Iar toată tirada de sentimente pe care poetul le lasă să se expună la soarele arzător al ochilor cititorilor, nu este altceva decât zbaterea sufletului până la găsirea nedescoperitului. O adaptare la planul de existenţă al poetului, al acelui augustinian: „neliniştit este sufletul meu până când îşi va afla odihna în Tine”.
În cel de-al patrulea ciclu, „printre obiecte”, poetul se manifestă exact aşa cum lasă să se înţeleagă şi din subtitlul „jurnal liric”; se închide în sine. Rămânând totuşi între obiecte, de unde preferă să îşi tragă seva creatoare. Dar faţă de ele, nici o atingere, nici o atracţie: se spală pe mâini de natura lor de obiecte, chiar dacă printre obiecte se mai strecoară şi „o fată”, pe care „nu-i loc s-o iubesc, nu-i loc s-o detest,/obiect celebru între obiecte...”(o fată de care m-aş bucura). Cel mai concludent pasaj din acest ciclu, este după părerea mea, acesta: „de câteva zile cu mine însumi într-o sticlă de plastic/ reformulam lumea.../alături, cartea unui poet celebru perora despre nimic”(nu-mi aplaudau opera).
Legat de precedentul şi cronologic, ciclul „psalmi recenţi sau poemele cu dumnezeu”, se înfăţişează ca un rezultat firesc al închiderii în sine de mai devreme: poetul ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu (eu nu voi scrie cu literă mică, şi sunt conştient că şi poetul a făcut asta din considerente strict stilistice). O cunoaştere mai mult apofatică, aşa cum stă bine poeţilor: „ca niciodată mai poet, azi doar îmi joc conceptele/între mine şi dumnezeu/încă mi-e peste mână să-i citesc ultimele poeme:/mai bine delirez nişte fantezii,/mai bine mă rezum la câteva gesturi,/mai bine citesc doar coperta.../ mai bine eu criticulo şi dumnezeu poetul!”(ca niciodată mai poet). Iar la această percepere de tip blagian, poetul Andrei P. Velea, se pare că s-a lăsat condus mai întâi de spiritul arghezian: „printre obiecte rămân acelaşi gimnast fără plămâni,/încă alergând totul, de la pietre la dumnezeu”(gimnastul fără plămâni). Este un demers, aş zice firesc, deseori mai rodnic decât cunoaşterea directă sau impusă. Şi este, cum spuneam şi mai sus, cu riscul de a mă repeta, specific poeţilor.
Deşi mi-ar fi plăcut ca acest volum să se încheie cu „psalmii recenţi”, ceea ce i-ar fi dat un aspect de scară a virtuţiilor poetice, şi totodată ar fi coincis cu un final apoteotic, iată că poetul ne pune dinainte şi un al şaselea ciclu: „peisajele pariziene”. Cu acest ciclu, Andrei P. Velea se întoarce în sfera ideatică din „omul vag” şi „printre obiecte”, schiţând de această dată „parisul”; care nu este altceva decât o metaforă ironică a societăţii ce se vrea a se numi cosmopolită. Diferenţa este atât de stil, poetul punând acum accentul pe detaliul pozei ce-i serveşte drept motiv creaţional, cât şi de exprimare estetică, ironia lăfăindu-se graţios în acest ciclu: „un ţap priveşte molcom acest poem, de pe un tron babilonian din luvru;/statuia lui ahile îşi rulează pe pulpe/o pereche de dresuri, cu gesturi mai nonşalante/decât autobuzul pe care-l aştepţi.//fete tunse băieţeşte se sărută cu buzele prinse-n cercei,/un moş muşcă din acelaşi măr cu o babă, ciorchine, apă de canal, vitamine.../o carte despre cum să fii fericit fără să fii fericit,/un ochi la ceafă de teamă să nu te fure nimeni sieţi”(un ţap priveşte molcom acest poem).
Cât priveşte tehnica de compoziţie a poetului Andrei P. Velea, se poate remarca o lungă perioadă anterioară debutului, în care acesta a făcut ucenicie pe lângă poeţi mai vechi, mai experimentaţi, de la care a furat meserie. A furat eleganţa sub care trebuie să se înfăţişeşe un poem pentru a fi uşor lecturat şi uşor digerat, a furat principiul că poezia nu înseamnă să scrii alandala tot ce vezi prin preajmă, şi că ea trebuie să transmită un mesaj clar, şi cât mai bine conturat; a furat până şi mult-blamata-azi metaforă, pe care o foloseşte uneori explicit, alteori implicit, dar care ajută de fiecare dată la savurarea poemelor. Iar aceste „roade furate” le-a aşezat apoi în tiparele sale, moderne, el însuşi declarându-se într-un poem: „mai avangardist ca tristan cu tzara”(în fiecare seară îmi scriu un manifest literar). Într-adevăr, poetul Andrei P. Velea se încadrează cu eleganţă în poezia actuală (pentru că termenul de „contemporan” e mult mai vast şi i-ar include şi pe cei vechi care încă mai scriu, şi bine fac, rămânând fideli esteticilor lor de atunci), aducând cu sine şi cu acest debut, un aer filozofico-ludico-erotic, care vine să împrospăteze şi să aerisească peisajul poetic actual, puţin cam îmbâcsit de „poetica banalităţii”, de „stradisme fără fond”şi de „erotism-obscen”.
Închei prin a-mi explica titlul acestei recenzii, şi tot odată prin a expune două versuri care redă foarte plastic, esenţa poeziei: „nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele”(poem).

poemele mă fac de ruşine prin oraş

*

poemele mă fac de ruşine prin oraş -
se scobesc în nas,
aruncă buchete de flatulenţe împrejur,
scuipă
şi urinează la fiecare colţ de stradă

când intru în bar, m-aşez în celălt capăt;
însă ele mă reclamă drept autor
şi recită versuri deşănţate
pe care nu-mi amintesc
să le fi scris vreodată
(în niciun caz nu le-aş fi prezentat în public)

poemele îmi reamintesc toate fanteziile murdare
când fac dragoste cu soţia
şi îmi pătează cravata
atunci când vorbesc în public;
îmi leagă şireturile când traversez strada
şi pufnesc în râs
ori de câte ori susţin, pătimaş,
o idee sau un punct de vedere

când, la dreapta judecată,
voi fi lăudat de dumnezeu şi trâmbiţat de îngeri,
poemele vor aminti ce compromisuri mârşave
am facut să le scriu,
ce greţuri m-au trecut atunci
şi câte idei împotriva simţului comun

poemele mă ştiu pe de rost -
nu pot fi profet printre ele;
poemele ştiu ce prejudecăţi are
cel care-i împotriva prejudecăţilor

fără poemele mele
v-aş putea vinde orice produs
şi o imagine despre mine
care să mă aranjeze în orice situaţie

eu şi poemele mele bem o bere acum
râgâind prelung la lună

Dunărea - contemplaţie

“Hotel în Atlantida” - propuneri de coperte

Anunţ: “Hotel în Atlantida” - un nou volum de poeme Andrei Velea

material apărut pe AgenţiaDeCarte.ro

În curând, la editura Fundaţiei culturale Antares (editura filialei Uniunii Scriitorilor Sud-Est), va apărea cel de-al doilea volum de poeme semnat de Andrei Velea, “Hotel în Atlantida”. Lansarea va avea loc la sfârşitul lunii mai 2011, cu ocazia festivalului internaţional „Serile de literatură ale revistei Antares”, la Galaţi. Volumul va conţine şi zece poeme traduse de profesorul Petru Iamandi, precum şi o prefaţă semnată de criticul A.G. Secară.

“Poemele din „Hotel în Atlantida”, a doua carte a mea, sunt scrise, în marea lor parte, înainte de debutul din toamna lui 2010 cu „Gimnastul fără plămâni”. Poemele cuprinse în prima carte se terminau, cronologic vorbind, în 2006. „Hotel în Atlantida” conţine poeme scrise între 2007 şi 2010.

Structura volumului este tot pe cicluri de poeme – trei la număr: „o atlantidă care nu s-a pierdut”, „poemele din ultima cameră de hotel” şi „maşina de poetizat”.

Cred că tonalitatea din primele două cicluri, în special din „poemele din ultima cameră de hotel”, este una meditativă. O nostalgie după un „continent” misterios, re-creat în poezie, în imaginaţie, ca o realitate interioară, cu firescul, cu străzile şi oamenii ei. De asta „o atlantidă” şi nu „atlantida”. Probabil „atlantida” nici nu a existat vreodată, dar asta nu înseamnă că mitul ei nu are însemnătate (poetică). Şi nu e morţiş atlantida, cât misterul unei lumi care poate exista printre noi, natural, cu toate că nu este palpabilă – lumea meditaţiei poetice, a poeziei.

În ultimul ciclu de poeme, „maşina de poetizat” (care creează o adevărată „debandadă poetică” pe străzile oraşului) şi autorul versurilor îşi dispută „supremaţia” asupra Galaţiului. Nici nu bănuiesc locuitorii acesturi oraş ce întâmplări fantastice au avut loc în timp ce se îndreptau, gri şi monotoni, către locurile de muncă. Vor avea o surpriză plăcută, atât ei, cât şi cei care nu cunosc Galaţiul. Dacă în urma lecturii acestor poeme se va înregistra un aflux de turişti în zonă, merit, cu sinceritate (şi modestie), un premiu din partea primăriei!”, a spus Andrei Velea.

Revista Dunarea de Jos, nr 110 (aprilie 2011)

Open publication - Free publishing - More cultura

poem de dragoste pe scara richter

*
pentru tine iau plăcile tectonice
şi tapetez cu ele
pereţii odăii noastre de taină
din barele excitate de uraniu
fac lumânări erotice

lasă-i s-arunce apă de mare
peste trupurile noastre încinse la mii de grade
până se evaporă oceanul

când facem dragoste
aburul respiraţiei tale
ameninţă statele unite şi europa

pentru tine sunt un samurai nuclear
redesenez atomii şi geografia
ascund o declaraţie de dragoste
într-o picătură de ploaie pierdută-ntr-un tsunami
şi-o regăsesc într-un iaht
tolănit pe un pat dintr-o sufragerie

păsări contaminate de dragostea noastră
desenează scenarii manga
pe cerul gurii oraşului tokio

Lache Găzaru - Al dracu' e omu-n lume

Lache Găzaru, pe numele real Mihai Constantin, lautar din perioada interbelica.
Vrăjitor al cântecului vechi românesc, Lache nu avea o baghetă magică, avea doar o vioară.
Puţini oameni au şansa în viaţă de a practica meseria care le place, cea de care sunt îndrăgostiţi. Mihai Constantin, zis Lache Găzaru, este unul dintre aceşti norocoşi. A iubit balada şi vioara, şi cu ele a trăit toată viaţa. Fie că i-a fost bine, fie că i-a fost rău în viaţă, cele două comori nu l-au părăsit niciodată, iar el a ştiut să le preţuiască.

Am ridicat această piesă pe youtube pentru a vă putea bucura şi voi de puţină muzică lăutărească autentică.

Ioan Toderiţă despre Andrei P.Velea în „Revelaţia şi relevanţa textului literar”

din „Revelaţia şi relevanţa textului literar” de Ioan Toderiţă, editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi, 2011, pag. 279-283

Andrei P.Velea este desprins de colectivismul cenaclurilor frecventate (Gellu Naum, Anton holban) prin alte intenţii şi idei stilistice. Incursionându-şi experienţa cuvântului poetic şi în eseu (critic, estetic, filozofic), el dobândeşte noi teme, idei, principii, concepte, teze – motivaţii poematice.
Aceste aşezări se văd în cartea de început: „Gimnastul fără plâmâni” – însumare a naraţiunii filologice şi filozofice în respiraţii anaerobe, amfibiene şi profunde. Filologic, prin trei curente abordate: postmodernismul detaliului fizic, postmodernismul meta-modernist (a detaliului uşor uşor metamorfozat) şi... neomodernismul pastelului romantic.
[...]
Andrei P.Velea se defineşte ca un alt reprezentant al stilului postmodernist sau, cum am spus mai sus, metapostmodernist, cu cele trei nivele de concepţie şi angajare a metasemnelor şi metalogismelor: intuitiv, reprezentativ şi metafizic.
[...]
Andrei P.Velea este un înfăptuitor de „curente literare” într-o singură carte. Şi cel mai de seamă tânăr poet al Galaţiului.

Un romantic altoit

Ştefan Ciobanu despre "Gimnastul fără plămâni". Publicat pe Bocancul Literar.ro

Cu volumul Gimnastul fără plămâni al autorului Andrei P. Velea alături, scriu următoarele rânduri care nu vreau să fie luate drept critică literară sau cronică de carte. Sunt mai de grabă nişte notiţe de cititor, care doreşte neapărat să nu lipsească pe ceilalţi de actul lecturării. Aşa că nu o să dau foarte multe versuri, şi nici nu o să vă ofer cheia în care am citit cartea, cheie care până la urmă este una personală. Sar cu bună ştiinţă peste Prefaţă pentru a nu îmi forma păreri preconcepute şi încep ‘’să citesc’’coperta care îţi atrage atenţia cu o prezenţă feminină ce intră,zic eu, în contrast cu titlul, lipsa ei fiind mult mai în acord. Dar când am terminat de citit cartea mi-am dat seama că prezenţa nu este întâmplătoare, autorul fiind, înainte de suprarealist cum am văzut după aceea în prefaţă şi postfaţă, un romantic incurabil. Un romantic altoit cu suprarealist deşi aşa ceva sună a struţo-cămilă. În ciclurile de poezii Printre obiecte, Psalmii recenţi şi Peisajele Pariziene, mi s-a părut că autorul se află în locul unde îşi arată vocea, locul unde, din cauza lipsei iubitei(sic!) (deşi aparent, ea tot se află prin ‘’zonă’’), reuşeşte să fie liber, să prindă cititorul într-un joc al fanteziei şi al imaginaţiei. O reţetă pe care eu mizez în poezie. Citiţi toate acele certitudini şi tot ce urmează din ciclu respectiv, şi sunt sigur că o să îmi daţi dreptate.

Din bagajul autorului vedem că totul este o poezie, chiar şi pozele, chiar şi forma cărţii. Chiar şi aranjarea în pagină. Totuşi, îndrăznesc să spun: câteva dintre poze ar putea lipsi. Ele strică atmosfera dând senzaţia unei nevoi de surplus explicativ al poemelor; dau dovadă de ezitare. Mă refer la poza cu monitorul în stradă care, deşi este o fotografie reuşită, nu dă bine în context. Iar ‘’alegerea’’ de a da titluri după primul vers, oboseşte, privează cititorul de la surprize care ar trebui să apară într-un volum de poezii atunci când dă pagina.

Ciclul ‘’omul vag’’ este aparte, parcă prevesteşte un al doilea volum, total diferit de acesta, desigur mai focusat (aşa cum toţi autori îşi doresc de la al doilea volum). Poeziile precum undeva într-un bar, într-un bar oarecare, pielea omului vag pe o sârmă, uşa pe care omul vag o construieşte etc sunt locuri unde Andrei Velea excelează, şi se vede că îi place jocul poetic, de imagini. Poemele lolitei le văd pline de compromisuri, de ‘’hăţuri’’ puse de iubire, în care, chiar dacă încearcă din răsputeri, ajunge în locuri bătătorite.

Şi că veni vorba de locuri să ştiţi că sunt locuri predilecte în aceste pagini, departe de cilcul lolitei, cum ar fi barul, (să nu luăm înţelesul propriu, zic eu) unde realitatea se dilată, şi astfel autorul doar prin poezie se poate face înţeles, pentru că în acest centru magic unde împacă ‘’tăvălugul’’ timpului, al realităţii, al trăirii cu sinele, cu romanticul care, desigur se simte stingher totul este posibil. toate contradicţiile sun sinonime (de exemplu: personaje interiorizate doar în urma lecturilor apar în carte ca foarte intime şi cu aer familiar se plimbă prin cameră, mustăţile lui Dali îşi pierd secretul, transformându-se în repetate rânduri în diverse alte lucruri, urechile se dilată, gura îşi schimbă poziţia Dumnezeu devine poezie şi poet în acelaşi timp cu calitatea de vecin etc.) .

Astfel autorul, lucid, gustă din plin hrana suprarealismului, hrana haosului şi hrana inconştientului. Duce toată cina ‘’afară’’ din acest bar aflat, în aceste pagini, având ghid o fată care te tot invită la o taină (citat inexact din la marginea unei ţigări proaste, poezia care, personal, mi-a plăcut cel mai mult). Împăcarea lăuntrică nu este, şi sunt şanse, să nu fie găsită. De ce? Aici folclorul nostru are o zicală: ‘’călătorului îi şade bine cu drumul’’ (înlocuiţi călătorul cu poetul).

Mai rar găseşti azi, în epoca vitezei, ‘’ambiţia’’ unui autor de a pune poeme care au aceeaşi linie (excluzând aici poate doar ciclul lolitei), care merg pe aceeaşi direcţie, într-un volum. Tentaţia, mai ales în faţa unui volum de debut este de a-ţi pune toate poeziile la un loc, şi cu asta basta. Mă bucur că nu este cazul.

Recomand deci acest volum de poezii apărut la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, în anul 2010.

De primăvară

poem pentru o prostituată

*

faci dragoste cu o prostituată

de parcă ai fi primul şi ultimul ei bărbat,

de parcă, peste câteva luni, ar urma s-o ceri de soţie

îi săruţi buzele

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pleznite

de palmele unui peşte

îi săruţi sânii

ca şi cum n-ar fi fost niciodată striviţi

pe bancheta din spate a unui taxi

îi săruţi sexul

ca şi cum n-ar fi fost niciodată pătruns

de mădularul unui combinist

o ai încet, cu grijă, ca un poet,

de parc-ai deflora-o,

de parc-ai deflora armura de prejudecăţi a lumii

te va îmbrăţişa la sfârşit

şi îţi va povesti, printre lacrimi,

ce viaţă de căţea are

Ambiguităţile invincibilităţii la Ofelia Prodan

Cu poemele Ofeliei Prodan am făcut cunoştinţă parcugând antologia lui Daniel D. Marin, „Poezia antiutopică”. Premiile şi notorietatea de care se bucură o recomandă ca pe una dintre cele mai importante voci ale aşa-zisei generaţii douămiiste. Volumul despre care voi vorbi în rândurile de mai jos, “invincibili”, a fost publicat la editura Vinea în 2008. Este compus din patru cicluri de poeme şi are aproximativ nouăzeci de pagini.
Secţiunea intitulată „dincolo de soare” deschide volumul Ofeliei Prodan. Primul poem este chiar „invincibili”. Ceva nu mi-a fost clar în acest poem şi, continuând lectura, am observat că această ambiguitate este prezentă de-a lungul întregii secţiuni, care pare a fi ori o poveste de dragoste, ori o poveste despre sine. Poeta spune aşa: „trupurile noastre s-au acoperit strat/ după strat cu beton şi fier/ suntem două cladiri uriaşe”; această precizare („două clădiri uriaşe”) lasă impresia unei separaţii - fiecare este el însuşi. Poezia se termină în felul următor: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”; nu mai sunt două persoane, fiecare cu armura ei, ci două suflete sub o singură armură, simbol al rezistenţei prin iubire. Această ambivalenţă a discursului continuă de-a lungul întregului ciclu. Astfel, sunt poeme care vorbesc despre dragoste, despre iubirea în doi, la fel cum sunt şi poeme care tratează individualitatea, uitând, de-a lungul lor, de prezenţa celuilalt. Mai există o ambiguitate în primul poem, derivată din cea de mai sus. Iniţial, „invincibilitatea” dată de armurile individuale (fiecare cu învelişul lui) generează imposibilitatea comunicării: „cum ne vom mai privi noi atunci/ în ochi cum ne vom mai putea vorbi”; totuşi, atunci când armura este una singură, ce cuprinde sufletele pereche, poeta constată: „aici în invelişul nostru putem/ crede că suntem în deplină siguranţă”. Prima ipostază face imposibilă iubirea, a doua o favorizează, o protejează.
Care sunt caracteristicile iubirii la Ofelia Prodan? Am putea începe cu două: iubirea este „atipică” şi „autodistructivă”. Poemul „oameni normali” (p.16) precizează fără echivoc: „eu nu am deloc încredere în oamenii/ normali”, după care continuă: „cât de mult putem fi aproape/ cât de mult ne putem face rău/ unul altuia”. Iubirea este „predestinată”; poemul „o lumina caldă” vorbeşte cu un ton calm, sincer, despre asta: „o imagine formată pe retină/ răspândeşte o lumină caldă în tot trupul meu// aşa se întâmplă de câte ori întâlnesc o persoană/ care seamănă puţin cu tine deşi nu am ştiut/ niciodată cum arăţi”. Altundeva (p.10), poeta descrie chiar felul în care s-a cunoscut cu persoana iubită: „ne-am văzut prima dată într-o gară/ era noapte/ ai trecut prin spatele meu/ ştiam că eşti tu/ te-am strigat te-ai intors/ m-ai recunoscut”. Cel care iubeşte este un „inadaptat”; el refuză existenţa cotidiană, în care lucrurile cu adevărat semnificative se întâmplă doar într-un „loc virtual”; „îmi sunt aşa de familiare vocile oamenilor/ şi totuşi mă simt un inadaptat”, spune poeta, substituindu-se unui personaj masculin (lucru pe care-l face frecvent de-a lungul primelor două cicluri de poeme şi care este deranjant din punctul meu de vedere).
Cine sunt „invincibilii”? Sunt cei care se iubesc, cei care îmbracă învelişul „de beton şi fier” al iubirii, cei cărora nu le este „dor de zgomotul creierului”, nici de „fluxul rapid al sângelui”. „Invincibilii” sunt cei care-şi construiesc un spaţiu aparte, cei ce refuză realitatea brută (în care „fiecare zi seamănă tot mai mult/ cu joaca unei fetiţe/ care rupe membrele micuţe ale/ păpuşilor de plastic apoi le aliniază/ în faţa ei şi le priveşte cu ochi mari”, p.19) în favoarea unei intimităţi în care „să se audă doar paşii noştri/ în timp ce ne privim de la o fereastră/ întunecată cum trecem strada grăbiţi” (p.19). Ca şi ciclul precedent, „stand-by”, cea de-a doua secvenţă a volumului Ofeliei Prodan, debutează în forţă, părând a contura un „program”. Primele două poeme, „un om obosit” şi „firavul domn Smith”, vorbesc despre scufundarea în banalitatea existenţei. Poemul „un om obosit” (p.37) ne descrie un om oarecare, cu „cearcăne, riduri şi gura căzută”, prizonier al rutinei de zi cu zi („zilele mele seamănă perfect/ una cu cealaltă”), dar care, totuşi, reuşeşte să mai zâmbească. Auzind, în metrou, un cerşetor care „se tânguia atât de fals”, „omul obosit” al Ofeliei Prodan, prototipul mediocrului, exclamă: „în momentul acela mi-a venit să urlu/ de bucurie <<ce viaţă tristă am şi eu/ nimeni nu şi-ar dori-o şi cu toate/ acestea azi am râs!>>”. Ofelia Prodan oferă omului de rând, prins în mrejele banalităţii, posibilitatea de a întrezări fericirea (probabil prea mult spus!), oricât de insignifiantă ar fi aceasta. „Firavul domn Smith/ cu pălaria înaltă şi costum de tweed/ special pentru ieşirea în lume” (p.39) este un alt personaj conturat bine de Ofelia Prodan; el este cel puţin la fel de generic ca şi „omul obosit” de mai sus, în ciuda faptului că are un nume propriu. Personajul principal, prizonier şi el al rutinei de zi cu zi, „citeşte un roman poliţist/ în care el, firavul domn Smith, e principalul suspect”; în alte momente „îşi priveşte ore în şir în cimitirul/ de la marginea oraşului propria piatră funerară”. Dacă în poemul de mai sus era „omul obosit” cel care lua cuvântul pe final, în acest poem autoarea (în versiunea „el” - acelaşi artificiu deranjant) se implică direct şi exclamă: „aş vrea să fiu exact aşa/ rece şi drept ca firavul domn Smith.”
Ciclul „stand-by” vorbeşte despre pauza de la existenţa profundă, de pierderea în mediocritate şi rutină. Este deplâns sufletul, prizonier al trupului: „micile tale plăceri [ale trupului]/ sunt pentru mine [suflet] o tortură lentă” (p.49). Totuşi, intenţia ideatică din primele poeme este urmarită destul de şovăitor; ca şi în prima secvenţă, există o neclaritate, un tangaj, care marchează realizarea secvenţei „stand-by” ca întreg.
Ciclul de poeme preferat de comentator este „Tudor”; Ofelia Prodan realizează aici maximul de tensiune ideatică şi estetică al volumului „invincibili”. Portretul lui Tudor este bine condus, amănuntele filtrate cu zgârcenie şi oferite doar cele cu adevărat semnificative (sticla de vin roşu care însoţeşte obsesiv personajul), iar tonalitatea este una tensionată, halucinantă; în acelasi timp, este păstrată şi limpezimea textelor din primele două secvenţe, contrabalansată de tuşele bizare în care este pictat Tudor. Spre diferenţă de „dincolo de soare” şi „stand-by”, niciun poem din „Tudor” nu este înafara temei propuse. Ofelia Prodan demonstrează, cel puţin cu acest ciclu, că este la înălţimea popularităţii de care se bucură în rândul douămiiştilor. „Blândul Tudor” vine „plutind peste oraşe şi poduri/ cu sticla de vin roşu la piept”; „dă-o dracu de moarte”, se exclamă în prezenţa lui (p.60). Câteva poeme mai departe, „fata de cinşpe trage să moară”, îndragostită de Tudor, cel la a cărei înmormântare „s-a întors spre noi şi a început să cânte o melodie/ din aia ca pe la nunţi” (p.67); desigur, „se oprea mai trăgea o duşcă din vinul lui roşu/ apoi cânta şi mai straşnic”. Alături de sticla de vin roşu, în poemul următor apare un nou element: „dacia aia gri cu bordul crăpat”. Hotărât să se îngroape de viu (sacrificiu de sine care întregeşte imaginea apocaliptică/ hristică a personajului), Tudor apare „alunecând pe sub străzi/ cu un trabuc între dinţii ascuţiţi şi albi ca ai fiarelor/ cu haina lungă mirosind a sudoare/ cu părul negru încleiat/ atârnându-i pe umeri” (p.73). Totuşi, acest sacrificiu stârneşte râsul celor dimprejur, deoarece, nu-i aşa, în preajma lui Tudor nimeni nu poate fi trist niciodată: „s-a-ntins în ea [în groapă] cu mâinile încrucişate pe sticla aia de vin/ de la pieptul lui şi ne- a zis cu o voce aspră/ acum aruncaţi pământ peste mine/ şi noi râdeam şi noi aruncam pământ când cu lopata când cu pumnii”. Tudor nu încetează să-şi viziteze prietenii nici după moarte (moarte?): „privim cu ochii trişti prin despicătura/ din tavan şi vedem chipul blândului Tudor/ [...] cearceafurile se umezesc de urină/ căci desluşim clar vocea lui Tudor” (p.73); Tudor le spune: „îmi este dor de voi/ sunt un om fericit cu o nevastă frumoasă şi copii/ aici am o casă din lemn verde/ locuim doar noi şi este bine şi este linişte”. Poemul se termină ambiguu, însă în sensul bun al cuvântului: „nu mai ştiam dacă îl visasem sau nu pe Tudor/ simţeam doar urina caldă sub noi”.
Ciclul de poeme care încheie volumul „invincibili” este „Malvina”. Aici estetica halucinantă desfăşurată în „Tudor” este dusă la extrem. Malvina este o creatură bizară, cu nouă trupuri, care trebuie, cu orice preţ, să ducă „puii de leu” (cele nouă trupuri?) spre un tărâm magic, localizat de poetă astfel: „în partea cealaltă a soarelui” (este reluată metafora primului ciclu de poeme, „dincolo de soare”). Acolo, „puii de leu înghesuiţi/ unul în altul sar pe scoarţa fierbinte a/ soarelui se tăvălesc ca-ntr-o joacă/ soarele le intră repede în blana gălbuie” (p.84). Malvina trece prin chinuri îngrozitoare, însă „înaintează prin oraşe cu furie”, în misiunea ei sfântă, aceea de a duce puii de leu, sub adăpostul propriilor obraji, spre destinaţia magică. Ajunsă acolo, eliberată de povara misiunii, „Malvina îşi stoarce sânii umflaţi şi grei/ [...] sub care nu mai este nici unul/ din cele nouă trupuri” (p.84). Acest ciclu de poeme (sau poem din mai multe părţi) nu este la fel de convingător precum cel anterior („Tudor”). Acolo fantasticul era mereu corijat de raportarea la realitate, domolit, bine strunit. În „Malvina”, fantezia scapă oricărui principiu ordonator, ceea ce o face o simplă poveste mitologică, halucinantă şi nimic mai mult.
Dincolo de remarcile de la care a pornit recenzia de faţă, Ofelia Prodan este o poetă de substanţă. Am citit-o cu plăcere în antologia realizată de Daniel D. Marin (un apropiat al poetei), la fel cum am comentat, cu tot atâta plăcere, poemele volumului de faţă. Ce admir, în sens generic, cel mai mult la Ofelia Prodan? Cred că este vorba de o anumită capacitate de a povesti în poezie, care face ca poemele ei să fie consistente, savuroase.

Revista Dunarea de Jos, nr 109 (martie 2011)

Open publication - Free publishing - More revista

atunci când cerul e ursuleţul misha

*
când gheorghe trece pe sub acoperişul complexului ţiglina,
toate becurile se-aprind deodată

gheorghe se-mbracă-n culori extravagante,
poartă trei perechi de haine pe el vara,
ochelari de soare ziua şi noaptea,
umbrelă multicoloră
şi barbă de filozof

la el găseşti orice,
de la o insignă ruginită cu ursuleţul misha,
la o carte de-a lui knut hamsun,
un aparat vechi de fotografiat sau un tranzistor

îmi zice unul odată:
bă, ăsta o fost om deştept, inginer,
dar l-a părăsit nevastă-sa, l-a lăsat pe drumuri
şi de atunci a luat-o razna

gheorghe mănâncă cerul printre câini,
citeşte printre câini
şi vorbeşte, deopotrivă, cu oamenii şi câinii

când îl întâlnesc la o masă-n „carmen”,
îi dau o bere să-mi spună ce crede despre americani, petrol sau egipt

când îl întâlnesc în „taxodos”,
îi dau o bere să-mi spună cum ar scoate românia din criză

când gheorghe pleacă din bodegă,
la intrare îl aşteaptă zece maidanezi
care nu l-ar părăsi niciodată

poemul unui stalker

*
există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sunt un stalker blestemat, ateu,
fără prestanţă socială, rude sau familie,
fără respect de sine,
fără alte credinţe înafară de una singură:
aceea că există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce

sufletul meu, ieftin ca o monedă de schimb,
sufletul meu ca o pâine
în care s-au turnat prea multe chimicale,
sufletul meu ca o pâine
pe care-o mănânci doar de foame,
sufletul meu damnat,
ca de violator care n-a atins o femeie,
ca de criminal care nu ştie cum arată un cuţit,
sufletul meu ieftin,
pe care ţi-l închiriez cu o bucurie alienată
atunci când mă plăteşti să te conduc

dar ce uşor mi-e mie, când fericirea mea
e atât de simplă,
ca fericirea unui şofer
fără pedale, fără volan,
pe o autostradă cu legi de circulaţie mereu rescrise

şi ce dificil îţi este ţie,
să ajungi în faţa unei uşi
dincolo de care toate adevărurile despre tine
stau înşiruite ca soldaţii,
gata să moară,
  să se spânzure,
    să tragă,
      să ucidă,
iar tu să te decizi dacă să intri
fără a invoca puterea magică a zarurilor

nimeni nu a deschis acea uşă,
dar asta nu mă face inutil

există un loc în tine
unde doar eu te pot conduce,
un loc în care nimeni n-a intrat vreodată
un loc pentru care mi-am vândut ieftin sufletul

mi-ai plătit doar pentru a afla ce înseamnă speranţa
şi cât de puţin valorează certitudinea

şi dacă vei crede că e puţin,
atunci află că pentru mine e totul:
eu nu am dumnezeu, familie sau rude,
nu am prestanţă socială

eu cred doar în drumul
către un loc din tine
unde nu vei intra vreodată

Solomon Marcus - SINGURĂTATEA MATEMATICIANULUI

O pledoarie de exceptie pentru dialogul dintre matematica si celelalte stiinte, dintre matematica si cultura, dintre matematica si poezie!

într-un tablou de Rafael

*
în staţia din ţiglina bate crivăţul

m-ascund în spatele glugii
ca-ntr-un sanctuar,
aşteptând autobuzul către fericire

două babe, lângă mine, vorbesc despre deochi,
doi băieţi de cartier povestesc
prin ce cluburi au umblat în noaptea precedentă

autobuzul vine ca dintr-o altă lume;
opreşte, mătăhălos, în staţie

din el coboară un bătrân cu barba albă,
arătând cu degetul spre cer
(anunţând, probabil, o viitoare ninsoare),
alături de un bărbat
cu barba neagră, ceva mai scurtă,
indicând insistent pământul
(va fi paralizat traficul, clar)

abia după ce se închid uşile realizez:
erau platon şi aristotel

în vama de la oancea

*
în vama de la oancea se aud cocoşii
vântul piaptănă zăpada murdară
într-o gheretă prutul priveşte
un spectacol pompos
la un post rusesc de televiziune
un vameş ne caută mecanic pe sub coaste
de ţigări băuturi droguri pistoale
viaţă

balada vecinei de vizavi

*
vecina de vizavi e mai bătrână decât lumea
(cel puţin pentru mine)

pe vremea împuşcatului,
când încă nu mijisem ochii împotriva lumii,
vecina de vizavi turna la securitate
cravatele strident colorate ale bunicului,
fluturii de argint din pahare
şi portretul regelui mihai
ascuns în jungla
ca un sex neîngrijit de femeie
a integralei lenin

acum bunicii au trecut de partea cealaltă,
discreţi, cu bun simţ.
vecina a rămas de partea gălăgioasă a lumii,
cu ţâţele sprijinite de proptelele lui dali,
cu uterul prăbuşit ca varşovia
după al doilea război mondial

mai mult:
are aparat auditiv:
nu mai tresare, noaptea, când îl lasă pe noptieră,
la zgomotele petrecerilor din apartamentul meu

însă dimineaţa, la prima rază,
când şi-l pune la urechi,
aude cum soarele muşcă lacom din întuneric,
cum se evaporă roua de pe maşinile din parcare,
cum, în capătul celălalt al oraşului,
în intimitatea de boabă de strugure a unui furnal,
coscul murdar, indecent,
se transformă în foi imaculate de tablă

Lumi paralele

1.

E ora amiezii. Pe cer un soare fix, concentrat, de parcă trebuie turnată o ploaie peste el. Asfaltul e moale. Iau prânzul la părinţi azi. Sun la uşă, apoi intru fără a mai aştepta vreun răspuns. Mama roboteşte printre cratiţe, tata îşi toarnă un pahar de vin.
„Ia-ţi un pahar şi hai să ciocnim!”
„Ia mai lasă tu băiatul în pace, că se întoarce la muncă.”
„Sunt cu maşina tată.”
Se resemneză repede. Mă spăl pe mâini şi mă aşez la masă cu-n aer plictisit. Ai mei sunt pensionari. N-au bani, dar au timp. Bine, mama consideră că are bani, şi încă prea mulţi. Tatei nu-i ajung niciodată. Mereu are „proiecte”.
Ai mei nu seamănă deloc între ei. Nici fizic măcar. Tata e blond, înalt, cu ochi albaştri. Mama e mică, brunetă şi slabă, cu ochi căprui. Tata e visător, mama e realistă. Tata e nepăsător, mama e-n stare să se sacrifice pentru orice. Doar faptul că m-au făcut pe mine i-a ţinut împreună.
„Mă retrag în natură, la Isaccea...”, continuă cel cu paharul de vin în mână, după ce-l gustă satisfăcut. „Ăştia ne vor morţi aici în oraşe. Nu tu aer, nu tu odihnă! Ne pun numai prostii în mâncare...”
„Iar teoria conspiraţiei...”
„Păi ce mă, nu-i aşa? Lor le convine, au de toate, mânâncă ‚bio’. Şi noi stăm aici ca proştii şi producem pentru ei!”
„Ce produci tu tată, că eşti pensionar de-atâţia ani. Şi încă pensionar tânăr! Ţi-a dat Văcăroiu bani să te pensionezi înainte de vreme, ţi-ai luat casă la Isaccea şi maşină Dacia, ce mai vrei acum?”
„Lu’ taică-tu nimic nu-i ajunge! Aşa a fost toată viaţa. Mereu i se năzare să-şi ia o motocicletă, un motor de barcă. Uff, câta bănăret aruncat pe apa Dunării!”
„Repede mai sari! Îi spuneam şi eu băiatului ceva. Ce, nu-i bine că avem casă lângă Deltă? Poate o veni şi el cu soţia, cu prietenii, să viziteaze delta. Ei se duc şi vagabondează pe bălţi, eu stau si le fac mâncare. I-aştept cu masa pusă!”
Râd împreună cu mama.
„Hai măi Veleo, îl ia mama. Lasă poveştile, că nu eşti în stare să pui două paie cruce. Stai trei zile singur la Isaccea şi mă chemi să-ţi fac curăţenie! Te-aude cineva străin şi te crede. Să stai tu acasă şi să faci mâncare! Asta a fost chiar bună.”
Continuăm să râdem copios. Tata ne ignoră. Soarbe vin din pahar. Vinul e cumpărat din „piaţa ruşilor”, de la ţăranii din republica Moldova. Mintea lui e departe, pe bălţi. Prin ochii lui albaştri trece o ştiucă. După câteva minute reia:
„Am o propunere pentru tine!”
„Nu-i a bună!”, mă avertizează mama râzând. I se pare comic ca tata să aibă „propuneri”.
„Spune tată, te-ascult”, încerc eu să mimez seriozitatea.
„Mă retrag la Isaccea să-mi adun ideile. Vreau... să scriu o carte!”
Se-aude pe fundal râsetul greu înăbuşit de-al mamei. Reuşesc admirabil să mă abţin. O muscă tocmai ce intră pe geamul de la bucătărie.
„Foarte bine tată, ai ocupaţie! Şi-o mai laşi pe mama în pace, să-l îngrijească pe nepoţel.” E vorba de fiul soră-mii, care are abia câteva luni. În ciuda aerului inocent, s-a născut cu păcatul originar şi a trebuit botezat.
„Dar... îmi lipseşte ceva...”
„Las’ că-ţi dau eu pixuri şi hârtie”
Sesizează ironia din afirmaţia mea.
„Nu mă lua cu dintr-astea! Eu n-am experienţă la scris. Tu te lauzi că te duci pe la cenacluri, că scrii poezii... Uite ce-ţi propun: eu vin cu ideile şi tu le faci aşa, frumoase, să fie ca un roman ceva!” Cu mâinile schiţează în aer ceva rotund.
Mama râde iar înfundat. Musca bâzâie insistent pe lângă mine.
„Hai măi tată! Ce propunere e asta? Păi cine e autorul? Eu am trebă, sunt toată ziua la muncă, abia de mai am timp seara de încropit câteva strofe. Eu ştiu că eşti bun de gură, dar trebuie să-ţi scrii singur cartea. De asta n-ai citit nimic la viaţa ta, că eşti prea ocupat să vorbeşti!”
Nu înghite aşa uşor un refuz.
„M-am gândit şi la titlu: ‚Lumi paralele’. Trebuie să fie o carte completă, să cuprindă totul: de la religie la ştiinţă, de la naştere la moarte. Aşa, ca o intersecţie de planuri. Dar mă depăşeşte s-o scriu. Idei am multe. Poate fi o colaborare de succes!”
Musca a reţinut cuvântul „colaborare”. La fel şi mama. Îl repetă râzând cu lacrimi. „Colaborare.” „Colaborare de succes...”
„Îmi pare rău tată, dar chiar n-am timp. N-am timp nici să scriu ce-aş vrea eu, darămite să mai scriu şi pentru alţii! Nu te supăra, dar n-am timp”, încerc eu să fiu diplomat.
Mă salvează mama cu masa. Se mai aud doar furculiţele. Mănâncă şi musca. Ca să mă asigur că nu se revine la „propunerea” tatei, deschid un subiect politic. Discuţiile în contradictoriu încep de îndată: ăia ne fură etc.

2.

A doua zi, la masa de prânz, aflu că tata a plecat la Isaccea. E linişte, nu conspiră nimeni. Guvernul nu mai vrea răul nimănui. Nimeni nu s-a mai îmbogăţit în mod ilicit peste noapte.
În zilele care urmează e aceeaşi aceeaşi linişte. Când tata nu e acasă, nu are cine „să ne dea jar”. Nu mai face nimeni revoluţii într-un pahar cu apă! I l-am recomandat mai demult pe Jean Jaques Rousseau:
„Ţi se potriveşte filosofia lui Rousseau cu ‚omul natural’ şi ‚omul social’. Poţi să nu semnezi ‚contractul social’ dacă nu vrei. Poţi să refuzi societatea şi să te retragi în pădure.” Altădata: „Dacă tu chiar consideri că nu se poate trăi în România, de ce nu pleci din ţară? Eşti liber, nu te ţine nimeni cu forţa aici! De ce să stai şi să înjuri pe toţi de dimineaţa pînă seara?!?”
„Da’ ce mă, comunistule, mă dai afară din ţară? Păi crezi că nu ţin eu minte când alergai ca bezmeticul cu gaşca pe străzi şi urlai ‚Hai Iliescu!’, ‚Hai Iliescu!’?”
„Eram mic tată, aveam unsprezece ani atunci...”
„Lasă că erai mic! Creşti şi mă dai afară din ţară! Le faci jocul, eşti slab!”
O mai întreb pe mama ce face.
„Nici nu mă interesează! Face pe interesantul, nu răspunde la telefon!”
„Hai mamă, chiar nu răspunde?” Îl sun şi eu. Într-adevăr, nu răspunde. „O fi păţit ceva!”
„Ce să păţească? Nici boala nu se prinde de el, că nu face nimic de dimineaţa până seara!”
Au trecut deja două săptămâni. Prea multă linişte dăunează. Noaptea visez cum îl înghite o ştiucă. O ştiucă-i iese din ochiul stâng, se face imensă şi-l înghite. O fi de rău, o fi de bine? Inventez o plimbare la sfârşitul săptămânii peste Dunăre, cu intenţia de-a-l vizita. Soţia nu vine, are chef de odihnă pasivă, în casă.
Pornesc maşina. Indicatorul de carburant arată rezervorul plin. Nu-mi amintesc să fi alimentat cu benzină în ultima lună. O fi pus soţia. Soarele e fix, concentrat. Strălucesc cuiele în care-i bătut pe boltă. Trec cu bacul pe la Brăila, ferm convins că la Galaţi este ocupat. Brăilenii au trei bacuri, nu unul ca noi. La două e coadă, la al treilea e perfect liber. Mi se arată să mă înscriu pe cel liber. Mă conformez. Spre surprinderea mea, bacul pleacă doar cu maşina mea! Nu mi se cere bilet. Doar eu, maşina, căpitanul vasului şi un cerşetor care mestecă întruna un covrig plasticat.
Drumul şerpuieşte frumos înspre Măcin. I se văd până şi solzii. Măcinul e pustiu. La fiecare colţ de stradă, câte o babă stă cu ochii fix în soare. „O să orbeşti, bunică”, îmi vine să-i strig uneia dintre ele. Cotesc înspre Garvăn şi Luncaviţa. Serpentinele de acolo sunt mai dificile ca niciodată. Maşina se resimte, de parcă rămâne fără aer. Trage greu. În faţa mea, o pasăre cade brusc, perfect vertical. La intrarea în Isaccea, pe dreapta, e o gropă imensă, o fostă carieră abandonată. Pe fundul ei s-a format o baltă, plină acum cu broaşte. Geamul maşinii se dă singur jos când trec pe lângă groapa cu pricina. Broaştele orăcăie prelung, liniar. Sună bizar, ca-n Ligeti.
Poarta nu e închisă. O deschid fără să strig. În curte domneşte dezordinea. Pisicile năvălesc şi se freacă de picioarele mele. Găinile umblă libere, tocmai jos, în fundul curţii. Barca e pe uscat şi e plină cu apă de ploaie. Trei cârlige colorate diferit atârnă simbolic pe sârma de întins rufe: roşu, galben şi albastru.
Nu înţeleg nimic din ce bâiguie tata. Nu s-a bărbierit de două săptămâni. Arată ca Robinson Crusoe. Îl examinez cu atenţie. Pare că nu are nimic, exceptând faptul că nu vorbeşte coerent. Zeci de foi de hârtie sunt înşirate prin casa dărăpănată. Îl iau la Galaţi. Şi-o fi pierdut minţile în pustietatea asta! Adun şi foile de hârtie.
Traversăm Dunărea cu acelaşi bac gol. Acelaşi cerşetor muşcă din acelaşi covrig plasticat.

3.

Tata e la spital acum. Îi fac investigaţii. Nu i-au găsit nimic. Articulează corect cuvintele, însă nimeni nu înţelege ce vrea să spună.
Hârtiile de la el le-am abandonat în portbagajul maşinii. Într-una din seri le iau sus în casă şi mă uit pe ele. E surprinzător. Totul e altfel, şi totuşi coerent, acolo: curtea fusese curăţată, găinile băgate în coteţ. Cică nu îi răspundeam la telefoane! Nici eu, nici mama. Se plânge că n-a primit de la noi niciun telefon timp de două saptămâni. Ultima dată se bărbierise cu două zile înainte. Nu avea de unde să aibă o asemenea barbă! Până şi intrarea mea pe uşă e consemnată, chiar şi felul în care au năvălit mâţii pe mine.
Peste câteva zile e cu noi la masă. De câte ori vrea să se exprime, îi dăm o foaie de hârtie. Prima dată mi-a scris el:
„Acum sunt într-o lume paralelă! Ce zici de asta?”
„Păi ce să zic tată”, i-am scris eu, „e linişte acum! Ai inspiraţie?”
„Deci există lumile paralele! Ţi-am spus eu că te manipuleză aştia.”
„Care ‚ăştia’, tată?”
„Vorbele. Gălăgia. Tam-tam-ul. Televizoarele. Ne dau gălăgie să ne prostească. Băi, eu am descoperit scrisul acum”, îmi scrie. „Spre diferenţă de tine, eu acum simt că lumea literelor există efectiv, fără să fi citit vreo carte. Dar să vezi ce carte o să-mi iasă! Eu nu-s sclavul lecturilor, ca tine! Eu îmi las spiritul liber!”
Plec prins de treburi. Am înţeles totul. Sunt sigur că-şi va reveni. Mimează cu brio. I-a păcălit până şi pe doctori. E un spirit fantezist. A vrut doar să-mi dea o lecţie.

Cronica din cenaclul Noduri şi Semne la poemele Salonului 44

POEME CU ŞTAIF

într-o dimineaţă, cu soare palid, primăvăratec/ (cel puţin aşa se vdea de la fereastra salonului),/ m-am dus la asistenta de serviciu să-i cer o foaie de hârtie/ şi un creion,/ pe motiv că vreau să scriu o poezie./ ea s-a uitat lung la mine,/ s-a-ncruntat de parcă i-aş fi cerut jumătate din viaţă/ şi m-a înştiinţat acru că dacă nu zbor în următoarea secundă în salon,/ îmi face o injecţie cu diazepam/ de dorm până apune şi mama soarelui.
(Andrei Velea – salonul 44(5))

„Poeme reuşite, memorabile care au o cursivitate lirico-tragică şi totodată tragicomică, cu mici detensionări lirice nesemnificative; are o armonie intrinsecă pe care o exteriorizează; scrie angajat, cu mână sigură, cu inteligenţă; le-aş numi poeme cu ştaif/cravată, à propos de ţinuta lor. Se vede că are talent.” (Stela Iorga)
„Texte apropiate de proză, prea directe în exprimare, cu soluţii superficiale şi cu prea multe explicaţii.” (Cristina Dobreanu)
„Prin aceste poeme, Andrei Velea ne propune ameliorarea anormalităţii printr-o inserţie de normalitate; se vede că ştie să scrie şi că are ce să ne transmită, în sensul mesajului – cu observaţia că sunt zone unde nu ştie să potenţeze, aglomerând inutil textul; mi se pare tributar cerebralului, salvarea poemelor venind de la inserţiile lirice.” (Anca Şerban Gaiu)
„Îl salut pe Andrei Velea, prozatorul poemelor din seara acesta, un vânător de paradoxuri pe care le plasează bine, dând impresia de autenticitate – şi asta, chiar şi prin temele alese; unele sintagme par luate din raft – în sensul că s-au mai folosit.” (Victor Cilincă)
„Par, ma degrabă, proză, texte streotipe, reci, inhibante; nu am găsit mesajul.” (Costel Grecu)
„Poezia lui Andrei Velea este ca un mers pe jos şi nu ca un dans – aşa cum mi-aş fi dorit eu; ironiile moralizatoare fac bine textului; faţă de cartea recent lansată, Gimnastul fără plămâni – o carte excelentă, de altfel, cred că a făcut un pas valoric în plus prin faptul că mesajul este mai evident şi atmosfera mai captivantă; se vede mâna de scriitor.” (Laurenţiu Pascal)
„Poeme ancorate în cotidianul imanent în care realismul este bine relatat; se vede că ar un stil al lui.” (Gelu Ghemiş)
„Vine, ca de obicei, cu o poezie paradox, dă abstractului un lirism original; pe scurt: realism, sarcasm, cerebralitate, lirism.” (Monica Harhas)

Ion Avram

Mihail Gălăţanu despre "Gimnastul fără plămâni"

"O carte bună, însă fără să exceleze. Bună pentru un debut. Bună, doar, ca un început, un punct de pornire.
Poetul se prezintă, deocamdată, mai mult decât onorabil, fără a fi/sau a se anunţa ca un mare poet.
Este, totuşi, prima sa carte – şi putem fi, încă, îngăduitori faţă de el. Versurile nu sunt toate îndeajuns de şlefuite, deşi nici colţuroase nu-s.
Cizelarea lor poate urca în volumele viitoare. Crîmpeie de versuri frumoase sînt, pe alocuri. Este, însă de aşteptat, ca să predomine ceva: fie forţa, fie prospeţimea, fie rigoarea, fie – să zicem – o prozodie impecabilă."

Textul original aici.

a.g. secară despre "Gimnastul fără plămâni"

Cronica trebuia să apară în revista Antares, însă, dintr-o regretabilă greşeală, intenţionată şi independentă de voinţa autorului, a fost publicată în altă revistă...

Rareori un debut în volum este atât de consistent, cartea fiind un exemplu elocvent despre ce poate „produce” dragostea de viaţă şi de literatură... După cum am spus deseori, spiritul critic nu-i este deloc străin lui A.Velea. De aici şi poate o anumită reţinere, crispare la „ieşirea în public” şi la adunarea textelor sale într-un volum... debutul său editorial fiind deja vechi, într-o antologie.
Andrei Velea (născut în Galaţi, la 3 februarie 1980), lucrând în domeniul informaticii, programator senior, este, într-adevăr, lucid... dar această calitate nu-l fereşte să se îndrăgostească, ceea ce, din istoria literaturii, ştim că este bine... Nu ştim cât de bine poate fi, dintr-o anumită perspectivă, - şi aici nu ne referim, à la Eugen Negrici, la unele iluzii ale literaturii române – o formă a solidarităţii cu trecutul (dar nu este vorba de „poezia pe teme patriotice şi cu figuri istorice legendare, lirica autohtonistă, religioasă, htonică” – p.282, E.Negrici, „Iluziile literaturii române”), şi anume asumarea unei descendenţe din curentul suprarealist. Este cazul, de fapt, al întregului grup de tineri poeţi pe care îi întâlnim astăzi la Cubul Critic Oblio, cenaclu care activează în cadrul Centrului Cultural Dunărea de Jos, dar care s-au remarcat de-a lungul timpului în cenaclurile „Anton Holban”, „Gellu Naum” sau în gruparea literară „Lampisterii”. Ne referim la Octavian Miclescu, Marius Grama, Leonard Matei şi, evident, Andrei Velea, un nou (deja aproape... vechi) val al literaturii gălăţene (un altul se conturează foarte bine dinspre cenaclul „Noduri şi semne”, unde deja o primă generaţie, dacă nu chiar două, şi-a(u) căpătat un loc de cinste în literatura română) care vine (şi poate va reuşi să aibă acelaşi succes!) în continuarea (ca să nu spunem completarea) valului „sirenelor” gălăţene care au sedus iremediabil lumea literară: Adina Dabija, Alina Durbacă, Florina Zaharia, Stela Iorga, Luminiţa Mihai, Vali Crăciun ş.a. Rămâne ca ambiţia şi talentul celor amintiţi să confirme...
Reîntorcându-ne strict la Andrei Velea, deşi este tributar suprarealismului, deja din cele şase grupaje ale volumului rezultă un salt literar, a cărui descriere nu ar face decât să întărească faptul că autorul, în lirică, îşi găseşte propriul drum...
Marele merit al scrierilor lui Velea este autenticitatea rememorării trăirii ori visării, asumarea eului liric fără ipocrizie (deşi viaţa propriu-zisă contribuie, cu dragoste ori pur şi simplu posesiv, la autocenzură!): „citeşti versurile astea ca pe-un delir/ şi crezi că nu-i nimic în realitate care să le corespundă:// gândeşti că strofele-s doar decupate din peisajele minţii,/ că totul se petrece numai după ce imaginaţia pură/ frenetizează orice cuvânt.// nu poţi înţelege starea concretă care le-a închipuit,/ forma ce-o prindeau în aer, agitată şi suplă/ în cadrul aceluiaşi spaţiu,// nu poţi explica gravitaţia care le-aduna aţele/ sau degetul ca un pix ce le fixa pe hârtie,/ ori ochiul ce le-agita energia.// nu poţi înţelege faptul că poezia nu se scrie,/ ci după ea se-nşiră palmele ori se-aruncă braţele,/ la fel cum nu poţi înţelege faptul că poezia nu se explică.// nu poţi, nu poţi să ştii nimic,/deoarece, paradoxal lucru, poezie eşti tu,// iar tu nu te-nţelegi, nu te cunoşti, nu te explici sieţi,/însă exişti, iar asta e de ajuns.”
Poemele (erotice) ale lui Andrei Velea sunt invitaţii la dialog: Iubirea autentică nu a fost niciodată monolog. În general, poetul este atent la tot ceea ce ar putea atrage peste poeme cortina, dar, calofili, putem observa cum pânzele, cortinele, se pot agăţa de tuburi, canale, ţevi chiar, conducte... Poantele de final pot salva întregul, putând fi considerate, unele dintre ele, chiar borgesiene, aceasta apropo de unele discuţii avute în ultimul timp referitoare la argentinian.
Sentimental, - cartea se vrea a fi şi o antologie a grupajelor publicate sau nu anterior, scrieri „pentru care am alergat până acum” – Andrei Velea se întoarce şi la „Omul vag” (pentru acest grupaj, din 2001, şi pentru „Versuri pentru Lolita”, din 2003, era cunoscut poetul de către subsemnatul), un portret antropomorfic, amintind de „omul aproximativ” al lui Tristan Tzara ori de desenele lui Picasso ori Salvador Dali: „firul răbdării se sparge: omul vag, într-un acces/ de panică interioară, îşi mută sprâncenele după ureche;/ abia acum, mulţumit, cu aţele sub adăpostul pânzelor,/ închide borcanul cu gel, rânjind satisfăcut.” (p.14 m.).
Este un grupaj în acelaşi timp existenţialist, kafkian, dacă vreţi, dadaist şi despre „îngrămădeala sufletelor” şi despre mimarea libertăţii, despre condiţia umană în general (şi poate despre cea românească în particular)... Un portret care, suprapus românului nostru cel de toate zilele, s-ar potrivi binişor, mai ales când el este născut poet din toate încheieturile. De la „omul vag” până la „peisajele pariziene”, scrise în 2005, este o diferenţă clară dar se poate vorbi în continuare şi despre cubisme de ideatică şi de mesaj. Stupoarea, revolta sunt înlocuite de bucuria receptării existenţei celuilalt, cu toate clişeele existente, cu meditaţii simpatice asupra cosmopolitismului în general, asupra neo-colonialismului inversat; relatând savoarea îndrăgostirii zilnice de câte o necunoscută prin mijloacele de transport în comun...
„Psalmii recenţi sau poemele cu dumnezeu” (2004) aduc un aer proaspăt, detaşat, nu neapărat convingător, profund temei: „de câteva zile cu dumnezeu într-o nucă, încercând să-l conving de contrariu”. Există umor (mai mereu în scrisul lui Velea), dar umor din acela care ne convinge că avem de-a face cu un scriitor serios, care mizează pe literatura autentică...
Dacă s-ar deschide o discuţie despre titlul volumului, deşi autorul susţine că s-a gândit mai mult la teoriile asupra absurdului, mi se pare că Gimnastul, personaj simbolic, poet al graţiei sacre, nu are nevoie de plămâni fiindcă el nu are nevoie de oxigen. El este precum un personaj de-al lui Gellu Naum dintr-un roman visat de o altă Zenobie, prins în capcana propriei fiinţe, tranşat/împietrit în feliuţe de Meduza propriei raţiuni, dar continuând să existe şi să iubească cum se cade, într-un circ fără lei dar cu lolite, în care inconştientul se joacă de-a Andrei Velea care se joacă de-a poetul Andrei Velea care se joacă de-a iubitorul de cuvinte care învaţă să iubească imaginile pe care i le dăruieşte un inconştient cât un câine bine crescut, incendiar dar ţinut în lanţ de umbra care se joacă la rându-i de-a Andrei Velea care... şi jocul ar putea continua.
Nesacrificându-se total pe altarul literaturii, Andrei Velea ştie – poate doar instinctiv – că sunt lucruri mult mai de preţ... dar un poem bun merită uneori să ne aducă aminte de tot ce este bun şi frumos în vieţile noastre. Şi merită un sacrificiu... cât trebuie de important... dar nici mai mult şi nici mai puţin...
Fără a trage o concluzie, volumul acesta ar trebui să fie unul de referinţă pentru noua generaţie de scriitori gălăţeni. Şi poate chiar şi este. Din mai multe puncte de vedere sau de citire.

a.g.secară

Robert Şerban – Moartea parafină

Robert Şerban – Moartea parafină

Poate că poemul care surprinde cel mai bine starea mentală sub imperiul căreia Robert Şerban a scris poemele ce alcătuiesc volumul „Moartea parafină” (editura Cartea Românească, 2010) este „Jucărioara de-un leu” (p.80): „sunt la jumătatea ei [a vieţii]/ şi îmi place să cred/ că ce văd departe departe departe departe/ măruntă/ ca o jucărioară de-un leu/ e propria mea moarte”. În psihologie, criza vârstei de mijloc este definită ca o conştientizare acută a ideii morţii în primul rând, conştientizare ce are loc în jurul vârstei de patruzeci de ani. Poate că aici este cheia cărţii lui Robert Şerban, un autor care a împlinit de curând vârsta mai sus amintită şi care, în ciuda energiei şi a spiritului ludic de care dă dovadă ca om, este grav, puţin nostalgic pe alocuri, în poezie.

Poemele care alcătuiesc volumul „Moartea parafină” sunt scrise într-un stil limpede, clar; autorul dă dovadă de multă inteligenţă artistică (în special în felul în care urmăreşte ideea fiecărui poem în parte), iar nota generală este una cerebrală, reflexivă; în acelaşi timp, imagini şi pasaje „vizionare” îi tulbură cerul meditaţiei, aşa că ne sunt oferite, în doze bine calculate, şi piese care (par că) scapă cenzurii raţiunii autorului. Dealtfel, într-o mică „ars poetica”, rezumată doar la „O dorinţă” (căci aşa se intitulează poemul de la pagina 81), Robert Şerban spune: „aş vrea să scriu/ ca şi cum m-aş naşte/ plin de sânge de bucăţi de piele şi resturi de carne/ cu un ţipăt gros/ prelung/ de barbat lepădat de ai lui/ într-o pădure de statui romane/ ce-l privesc îngreţoşate şi cu dispreţ”. Acest „manifest” nu este urmat de către autor, care înclină spre limpezimea, simplitatea şi claritatea intelectuală a mesajului; însă, în partea doua a aceluiaşi poem, Robert Şerban se surprinde parcă pe sine atunci când se referă la un paianjen în a cărui plasă a căzut o insectă prea mare şi care se pregăteşte să devoreze paianjenul; acesta din urmă „înnebunit de frică/ ţese întruna întruna/ până când se topeşte/ în aţele ce se întind – o cămaşă a morţii/ prea mare/ şi/ prea subţire”. Aici este „moartea parafină”, cea care, asemeni substanţei cu acelaşi nume, impregnează nu numai hârtia sau ţesăturile, ci însăşi viaţa, ajunsă, la jumătatea ei, într-un moment de cumpănă, de meditaţie lucidă.

„Orice s-ar spune/ moartea are lumina ei” (p.64); în acelaşi timp: „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată” (p.66). Poate că soluţia unei astfel de dileme (atracţia pentru meditaţia asupra morţii şi refuzul unui astfel de discurs) poate fi cea din poezia „Buna noastră gospodină” (p.51): „sub un soare sclifosit de octombrie/ moartea se dezmorţeşte/ [...] se priveşte într-o oglinjoară de mână/ a mai îmbătrânit puţin/ i-au apărut câteva puncte negre/ şi parcă i-a încolţit niţel mustăcioara/ [...] niciodată n-a fost altfel/ decât mică şi grasă/ o gospodină care nu uită/ să guste/ câte puţin/ din tot ce găteşte”. Este vorba de banalizarea morţii, o moarte care să nu mai însemne mult, care să nu sperie; „nu bâtrâneţea mă sperie/ nici ochii care or să se caşte/ în tălpile pantofilor târâiţi spre farmacii şi spitale”; ba chiar, ca paradox: „mi-e teamă că o să-mi placă berea/ că o să merg la meciuri de fotbal/ unde-o să-njur în gura mare de toţi dumnezeii”(p.78)

Crucea şi gestul crucii străbat, obsesiv, volumul. Gestul este, iniţial, o imitaţie naivă, la o vârstă fragedă: „să fi avut vreo trei ani/ când am văzut pe stradă o femeie/ cum se opreşte/ îşi duce mâna la frunte/ la coşul pieptului/ la umărul drept/ şi la umărul stâng/ am crezut atunci/ că a cules ceva cu degetele// am alergat acasă/ m-am oprit în faţa oglinzii/ n-aveam nimic de luat/ nici de pe frunte/ nici de pe tricoul cu care eram îmbrăcat/ aşa m-a găsit tata/ încercând să prind ceva cu mâna dreaptă/ orice” (p.13); apoi este un fior nostalgic din aceeaşi copilărie, dar de la o altă vârstă a ei: „doar când treceam prin faţa bisericii din centru/ înainte de a-şi duce degetele la frunte/ mama mă atingea pe umărul drept/ ca şi când mi-ar fi dat dezlegare/ iar eu ştiam ce trebuie să fac// ca o stafie merg prin palat/ în căutarea unui trup a cărui copilărie/ a avut toate buzunarele cusute” (p.63). Crucile sunt fie simbol al spaţiului românesc: „vin dintr-o ţară/ în care crucile/ nu fac/ niciodată/ păianjeni/ la/ subţiori”, fie simbol al unor mici „rupturi” apărute în ordinea cotidiană a realităţii: „după ce se despart/ avioanele lasă/ câteodată/ în urma lor/ cruci mari pe cer/ la care unii oameni se închină/ pe ascuns şi în grabă” (p.56)

Pentru a încheia, aş spune că sensul acestui volum a lui Robert Şerban este unul de „tocire” a unui cuvânt; este vorba despre moarte, cea care înfricoşează deobicei. La Robert Şerban devine hilară, ca într-o piesă de teatru absurd: „în pieţele mici şi necirculate ale oraşelor sărace/ câte un om îşi dă din când în când foc/ puţinii trecători se opresc şi privesc amuzaţi/ fiind convinşi că undeva-i o cameră ascunsă/ căreia nu vor să-i cadă victimă”.

publicat în revista Dunărea de Jos, nr.107 (ianuarie 2011), precum şi pe AgenţiaDeCarte.ro (http://www.agentiadecarte.ro/2011/02/%E2%80%9Cmoartea-parafina%E2%80%9D-de-robert-serban/)