miercuri, 10 noiembrie 2010

Lansarea volumului "Gimnastul fără plămâni" în Viaţa Liberă

*articol publicat în ziarul Viaţa Liberă, vineri 29 octombrie 2010. Poate fi vizualizat şi aici

Victor Cilincă

Înghesuială la autografe, public în picioare…


„Gimnastul fără plămâni”, volumul de versuri semnat de Andrei P. Velea (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos Galaţi, 2010), cu o postfaţă semnată de Adi Secară şi cu o „faţă” de carte plus fotografii-ilustraţii interioare semnate chiar de autor, a fost primit ieri cum se cuvine „La Mansardă” - în catul de sus al Centrului Cultural de pe Domnească.

Lume multă, mulţi au stat în picioare! Scriitori, profesori, oameni de cuvinte: „magnetul” autorului, al poeziei, tradiţia Centrului?

Un „prezidiu” aproape în întregime tânăr: criticul Secară, actorul Aureliu Bâtcă, de la Dramatic, care ne-a recitat din Velea ce i-a plăcut lui şi ne-a plăcut şi nouă, poetul şi ziaristul Marius Grama, mai vârstnicii Nicolae Colceriu, profesor şi critic, şi Constantin S. Dimofte, profesor şi critic, scriitorul Octavian Miclescu.

Moderator a fost ieri, ca şi la cenaclul din care şi Velea face parte – Clubul Critic Oblio, cenaclu al Centrului – criticul Adi Secară, care a calificat apariţia editorială drept „un eveniment important pentru generaţia tânără”.

Marius Grama a observat evoluţia, din 2001 încoace, a autorului, Octavian Miclescu a trecut în revistă modalităţile în care ar fi putut prezenta momentul editorial, dar… n-a făcut-o.

„Un lirism erotic cuminte”, a spus despre versuri Secară. Iar despre autor: „Ar trebui să fie de referinţă pentru tânăra generaţie de poeţi gălăţeni”.

Iar profesorul Constantin Dimofte, mentorul spiritual al autorului, vizibil emoţionat de succesul scriitorilor tineri care-l înconjurau şi pe care i-a îndrumat 14 ani, a urat chiar… „bună seara!” ieri… la prânz celor de faţă.

„Seară” a fost şi pentru poeta Stela Iorga, care i-a moştenit emoţia vorbind despre autor: Velea „este mai degrabă un cronicar al propriilor stări”.

O analiză pe text au făcut profesorul Colceriu – „principala descoperire poetică a autorului este aceea de a se lega de câte un titlu; este o modalitate pe care n-am mai întâlnit-o la alt autor” – şi profesorul şi prozatorul Ioan Toderiţă – Velea este un „reprezentativ poet al generaţiei tinere, i-am citit poezia de începuturi, i-am scris şi câteva pagini de critică”. Profesorul observa evoluţia poetului de la postmodernism la metamodernism.

Epigramistul Ion Grosu i-a şi făcut ieri autorului trei epigrame aplicate. Pe lângă poezia recenzată, dar şi citită, a existat şi o poezie a imaginilor alb-negru realizate de autor, proiectate pe ecran şi tipărite în carte – adevărate fotografii… de dragoste!

Stela Iorga despre volumul "Gimnastul fără plămâni"

*prezentare citită la evenimentul de lansare a volumului "Gimnastul fără plămâni", joi 28 octombrie 2010, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi

Stela Iorga

Firul care strabate de la un capat la altul cartea de poeme ale lui A. Velea este drama instrainarii de propriul sine, a ruperii de lumea exterioara, a reflectiei lucide si detasate, cit si a marii absentei a uimirii perpetue in fata miracolului existentei cotidiene.

Autorul nu este un indragostit de miracolul pe care-l ofera zilnic viata, este mai degraba un cronicar al propriilor stari, pe care le noteaza, le adnoteaza, luind ca martori pe alocuri o intreaga galerie de nume de autori, filozofi si poeti conscarati, pe sensul operelor carora se sprijina ca de un baston, care idee doar pe alocuri se realizeaza bine liric, in speta la segmentul “Versuri pentru Lolita”.

Daca autorul se simte ca un gimnast condamnat sa isi execute miscarile zilnice ca pe un travaliu inutil, l-am regasit neregasindu-se in fapt deloc in lume, in segmentul poetic “Omul vag” mult mai bine explicat.

Drama acestui tinar autor este una existentiala : oglinda pe care i-o ofera lumea, nu il reflecta, drept care si el intoarce spre public o alta imagine a lumii, care ii zimbeste neprietenos.

Sa te simti atit de singur intr-o lume plina de atitea miracole zilnice, este de-a dreptul tragic, dar si comic. In spatele poemelor sta un suris pe alocuri cinic, care dezarmeaza si care incarca de tragism poemele lui A Velea.

Poemele prezentului volum nu sunt mereu egale ca valoare, aceasta nescazindu-le insa valoarea estetica. Unele sunt pur si simplu poeme de constatare, de luare aminte si descriptive pe alocuri. Ma refer la poemele pariziene, cam sufocate pe alocuri de atitea referiri si referinte.

Una peste alta grupajele sunt bine inchegate si sustinute din punct de vedere emotional si liric, cu mici detensionari lirice, care trimit uneori cititorul cu gindul la lectura unui jurnal, doar aparent gindit in versuri.

Poemele sunt majoritar originale, sunt inteligente si atrag atentia asupra unei drame personale, de identitate si de cautare a ei, intr-un spatiu neprietenos autorului.

Rezolvarea acesti drame, cred ca ramine a fi vazuta in viitoarele volume ale poetului Andrei Velea.

Paul Blaj despre volumul "Gimnastul fără plămâni"

*articol preluat de pe site-ul Hermeneia.com aici

Paul Blaj

Nu îl cunosc și nu am de a face cu Andrei P. Velea. Sună de parcă am fi certați, nu? Ei bine da. Nu suntem. El este un sensibil și inteligent debutant (pentru că numai dacă ești și inteligent poți emite așa: transcrie individul poemele pe hârtie:// smulse din habitatul lor natural, ele par înşiruiri/ aberante de cuvinte. este o realitate a fiinţei pe care,/ ori de câte ori îşi spală urechile,/ omul vag o aruncă ţevilor...), un mai tânăr confrate care are frumoasa ocupație de informatician, ceea ce nu îl împiedică (mai cunoaștem cazuri) să facă o figură frumoasă (cum ar spune un fotbalist) prin volumul său prim, Gimnastul fără plămâni apărut în condiții grafice excelente la Editura Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galați, 2010.

Îmi place teribil de mult un citat din postfața realizată de scriitorul și criticul literar a. g. secară pe care îl reproduc pentru savoarea lecturii. Este din F. Beigbeder: “Lucrez în publicitate: ei, da, poluez universul. Sunt tipul care vă vinde rahat. Ăla de vă face să visaţi la lucruri pe care nu o să le aveţi niciodată: cer veşnic albastru, gagici care nu sunt niciodată nasoale, o fericire perfectă, retuşată pe Photoshop. Imagini bibilite, muzică ultimul răcnet. Apostolatul meu este să vă fac să vă curgă balele. În profesia mea, nimeni nu vă doreşte fericirea, pentru că oamenii fericiţi nu consumă” asta apropo de ce îmi place mie, desigur. Dar și de luciditatea pe care o descoperă în poemele plachetei autorul citatului.

Probabil că dacă ar fi să vi-l descriu pe poet, pe Andrei P. Velea, m-aș hazarda să recurg la expresia lui, omul vag, care este de fapt omul obișnuit, individ al societății în care trăim, pentru că poemele lui, desprinse puternic de lirismul siropos, capătă rareori unde emoționale, dar și atunci o fac cu eleganța servirii unei dulceți de nuci ori cireșe amare într-un salon elegant, unde designer este chiar el, poetul. Însă Andrei depășește cu ușurință condițiile de a fi doar vag. El capătă substanță din poem în poem.

Versuri ca acestea: blocuri scunde, cubiste, cu porumbei mecanici, agresivi, pe fiecare pervaz;/ apartamente cu ochii în ochi, submarine, iar în spatele fiecărui hublou/ câte un cuplu cu gesturi şi zorzoane aparte…/ poet sub pleoapa unei tarabe de flori, curăţând cu limba picăturile de ploaie. (…)într-o comuniune totală cu desuurile oricărui obiect dimprejur./ plouă uşor sub turn, mai târziu; e bine că ai telefon mobil,/ poţi trimite iubitei un mesaj: sute de cabluri, aparate şi circuite/ îl vor transforma într-un poem, ușor receptabile ca fiind foarte puțin tributare (pleoapa unei tarabe…) diafanului, sunt excepții care confirmă o regulă. Iar regula este că A. P. Velea, a pășit cu dreptul înspre drumul propriei rostiri. Este cu trei ani mai mic decât mine. Dar versurile sale îl îmbătrânesc lent, cu deliciul unui cuvânt ce devine arhaism.

Iată și versuri de o dezinvoltură teribilă: am două sute de poeţi într-un aparat de fotografiat:/ spuneţi care doriţi să recite şi vi-l trimit pe retină!/ am o sută de prozatori şi cincizeci de dramaturgi,/ cea mai excentrică sclipire din gusturile voastre o satisfac// printr-un singur gest din sprânceană!/ numiţi, dacă ştiţi numele, mimaţi dacă ştiţi stilul,/ fredonaţi dacă ştiţi melodia: am o-ntreagă orchestră/ de compozitori şi dirijori,// am instrumente care singure ştiu mişcările de gambe…/ numiţi un secret, o taină oarecare şi promit că dacă nu data asta,/ sigur data viitoare!… desenaţi un nume,/ plimbaţi-vă de-a lungul lui şi vă arăt filosoful,// doar abia am vizitat cimitirul père-lachaise, unde-o englezoaică/ recita pe bufniţa lui jim morrison din eluard în germană.

Ei, dar pentru a vă forma o părere amplă asupra densității, asupra cadrului larg al abordării poeziei de către Andrei, va trebui să aveți în mâini volumul, acesta fiind însoțit de excelente fotografii în alb-negru, ce confirmă puterea de sugestie dar și lașitatea înspre delicatețe, cu care cedăm mai toți, noi, poeții.

Cu o imaginație luxuriantă, un timbru ușor apăsat, această carte este un arbore de la care nu aștepți fructe ci doar reper, umbră și poate cândva, spre apusul vieții, amintiri. El, Andrei P. Velea vine între congenerii săi cu eleganță, acolo unde simte și știe că ar avea multe de spus din trăitele sale, din netrăitele sale, fapt pentru care îi dorim cam ceea ce ne dorim și nouă. Să nu îmbătrânim. Iar dacă o facem, să fie în secole. Că poate mai încetinește încălzirea globală…

Nu îl cunosc pe autor, dar îmi doresc aceasta. Pentru că, inexplicabil (au ba!), după ce i-am lecturat volumul de debut mi-am simțit… plămânii fără gimnast.

marți, 9 noiembrie 2010

Andrei P.Velea la CNMK




Va astept cu drag miercuri 10 noiembrie, orele 12.30, la Colegiul National Mihail Kogalniceanu, Galati, pentru a participa prezentarea volumului "Gimnastul fara plamani" de Andrei P.Velea.

miercuri, 3 noiembrie 2010

Serile de poezie de pe strada Balcescu



In prima fotografie sunt alaturi de poetii Valeriu Valegvi si Angela Baciu, de doamna Costina Musat, de sotia mea si de poeta Vali Craciun.
Au vorbit despre carte Marius Grama si Valeriu Valegvi. Am recitat si eu cateva poeme si am vorbit despre carte din perspectiva autorului.

duminică, 31 octombrie 2010

Lansarea volumului 'Gimnastul fără plămâni'







Lansarea a avut loc joi, 28 oct 2010, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi
Mai multe fotografii aici!
O descriere a evenimentului publicată în Viaţa Liberă, aici.

vineri, 29 octombrie 2010

Andrei P.Velea la VOX TV

Duminica la ora 16 ma puteti urmari pe VOX TV intr-o emisiune alaturi de poetul Ion Grosu. Vom vorbi despre volumul 'Gimnastul fara plamani' si despre tanara generatie de scriitori din Galati.

Serile de poezie de pe strada Balcescu


UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMANIA - filiala IASI
Libraria "Lumina" Galati & "dialogurile poetei Angela Baciu"

va invita la un nou proiect cultural:

"SERILE DE POEZIE DE PE STRADA BALCESCU I"

prima intalnire: marti 2 noiembrie 2010, ora 18.00

Poetul ANDREI P.VELEA isi va lansa volumul "Gimnastul fara plamani" ed.Centrul Cultural "Dunarea de Jos".

Parteneri in proiect: Liceul de Arta "D.Cuclin" ce va participa cu un moment artistic; prof.coordonator: Ilie Elena.

Desi suntem intr-o toamna tarzie, cu vreme capricioasa si ploi multe in data de 2 noiembrie vor incepe calduroase seri de lecturi publice in cadrul proiectului “Serile de Poezie de pe Strada Balcescu” fondat de poeta Angela Baciu.

Proiectul va include: seri de poezie, proza si eseu, spectacole de muzica si teatru, expozitii fotografice, ateliere, lansari de carte si reviste,s.a.

Intr-un cadru adecvat, intr-o librarie chiar in centrul vechi al Galatiului pe Str.Balcescu, toti iubitorii de arte sunt invitati sa participe alaturi de noi la aceste seri romantice.

Sunt invitati reprezentanti ai culturii, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni, profesori, jurnalisti de la publicatii culturale centrale, scrise, tv si online, presa locala, institutii colaboratoare, dar si elevi si studenti, publicul larg.

Intrarea este libera, va asteptam la un ceai fierbinte si poezie buna!

gazda primitoare: libraria"Lumina" & d-na Costina Musat
moderator, concept proiect by Angela BACIU
Poeti de pretutindeni sa ne bucuram impreuna de minunate seri de poezie!!!

miercuri, 20 octombrie 2010

Anunţ: debutul meu în volum!

Vă aştept cu drag la debutul meu în volum! Volumul de numeşte “Gimnastul fără plămâni” şi reuneşte mai multe cicluri de poeme, precum şi câteva fotografii artistice.

Evenimentul va avea loc pe data de 28 octombrie 2010, joi, orele 12 şi 12 minute, Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi (Strada Domnească nr. 61, lângă Teatrul Dramatic).

Vor prezenta criticii literari Constantin S. Dimofte şi A. G. Secară, precum şi poeţii Octavian Miclescu şi Marius Grama. Va recita actorul Aureliu Bâtcă.

La eveniment vor fi prezentate poeme şi fotografii artistice din creaţia personală.

Vă rog să distribuiţi celor interesaţi invitaţia!



joi, 14 octombrie 2010

Pendulările însinguratului cu felinar

Volumul „Amiaza omului cu felinar” este al doilea volum al lui Dan Bistricean, un poet brăilean, licenţiat al unei facultăţi de Filosofie şi Istorie. Pasiunea filosofiei se simte la tot pasul în volum, Zenon, Heraclit sau Parmenide fiind adeseori motiv de meditaţie poetică pentru Dan Bistricean. Volumul, apărut la editura Opinia, Brăila, 2010, este alcătuit din trei părţi: „Oraşul obscen”, „Anotimp arhetipal” şi „Mansardele somnului”.

În „Oraşul obscen”, poetul nu-şi are locul. Propriu poetului, după cum aflăm la sfârşitul acestui ciclu de poeme, este „o mlaştină sau/ podul unei case/ nelocuite” (p.27). Nu doar un anumit oraş este obscen, ci orice formă de oraş, de la polisurile greceşti la metropolele contemporane. Până şi „nevinovatele târguri sunt obscene”, declară anti-citadinul Dan Bistricean (p.21).

Cum arată un oraş obscen? Ne-o spune Dan Bistricean pe un ton bacovian din prima poezie: „tramvaie lichide se scurg/ din orbitele cartierului fetid” (p.14). Ordinea lucrurilor este cu totul bulversată: câinii de vânătoare sunt cei împuşcaţi, tribunalul aparţine clovnilor (p.16). Moartea este o stare de fapt profund instalată: „eram morţi/ fără [...] să fi ştiut asta” (p.17). În oraşul obscen filozofia e luată peste picior şi tratată ca la carnaval.

De ce este oraşul obscen? Deoarece banalitate cuprinde totul, iar orice formă de vitalitate este anihilată până la paralizie. Deoarece anonimatul pune stăpânire pe tot: „ne intraseră coastele unele în altele/ şi ne respiram unii altora respiraţiile/ făceam schimb de scalpuri/ vorbeam cu gura altuia/ iar unul îmi folosea inima/ pentru că a lui tocmai intrase/ într-un alt piept” (p.25). Şi, nu în ultimul rând, deoarece capcane mortale pândesc orice pas. Vina pluteşte în aer, căutându-şi singură făptaşul: „cetăţeni cu jobene pe cap/ [...] mă priveau sever/ şi-mi spuneau/ trebuie să fi făcut tu ceva”.

Cum se poate evada dintr-un oraş obscen? Doar prin înălţare spirituală, ne spune Dan Bistricean după o cină cu Oblomov. Singura şansă e ca cei care vor să evadeze să devină „pietoni ai aerului”.

„Anotimp arhetipal” are doar trei poeme. Primul dintre ele este un elogiu adus însigurării în lumea contemporană. O singurătate căutată „cu felinarul în amiază”. Un exil printre semeni. O singurătate asumată deplin, cultivată pe un ton de-a dreptul masochist: „eram singur/ şi era/ dureros de bine” (p.31).

În „Mansardele somnului”, ultimul ciclu de poeme al volumului, Dan Bistricean devine sentimental. În oraş tot nu-şi găseşte locul; alături de iubită, însingurarea devine una în doi. Tonul e rece, iarna este pretutindeni în poemele din „Mansardele somnului”, peisajul e unul siberian. Relaţia de iubire generează diferenduri. Trei sunt cele care interesează în cadrul acestor poeme: unul asupra existenţei, unul asupra timpului şi altul, ca un paradox de final, privind însingurarea.

Iubirea aduce o întrebare asupra spaţiului existenţial: „îmi ziceai apoi/ că trebuie să ajungem la margine/ limita e cea mai bună/ protestam [...] mai bine rămânem aici/ în mijlocul cercului” (p.43).

Iubirea aduce o pendulare între temporalitate şi atemporalitate, între acceptarea fluxului Heraclitian, care schimbă totul şi refuzul acestuia, manifestat simbolic prin gestul spargerii clepsidrelor. „Omul atemporal” este adus faţă în faţă cu „Omul cu felinar”. Primul este ironizat pentru caracterul său atemporal, al doilea pentru dorinţa de temporalitate. Pe primul îl ascultă ea („din politeţe/ sau din milă”, p.46), pe al doilea îl lămureşte el („azi nu e nicio zi/ îi răspundeam”, p.49).

În ultimul poem, Dan Bistricean ne lămureşte: nu îşi doreşte însingurarea. Poemele care alcătuiesc volumul de faţă le-a scris în „douăzecişioptdezile/ fiindcă n-am vrut/ să mă prindă/ însingurat/ plânsul unui copil” (p.60).

Volumul lui Dan Bistricean, „Amiaza omului cu felinar”, are un ton anti-citadin, bacovian, reflexiv. Este poezia unui inadaptat al „metropolelor contemporane”, care iubeşte „alb-negru, siberian”. Metafora titlului este extrem de sugestivă. Aminteşte de gestul lui Diogene, care căuta oameni, prin Atena, cu felinarul în timpul zilei. Dan Bistricean nu este un filozof cinic, ci este doar un poet care pendulează „între limită şi mijlocul cercului”. Căci poezia nu oferă explicaţii, nu lămureşte noţiuni, iar pendularea este o stare propice poeziei.

marți, 5 octombrie 2010

Andrei P. Velea - Confesiunile “Gimnastului fără plămâni”

*
Cine (ce anume) te-a determinat să optezi pentru domeniul literaturii?
Nu există in viaţa mea niciun eveniment punctual care să mă fi determinat să mă apuc de scris. O fac demult, de când eram copil şi scriam nişte povestioare foarte fanteziste cu Hercule şi cu argonauţi. Mai târziu scriam „poveşti de seară” pe care le arătam colegilor. Cred că pur şi simplu scriu în virtutea unui impuls de-a mă exterioriza, scriu deoarece am ce şi cum spune şi cred, într-un fel, că port un mesaj relevant (estetic şi filozofic). A fi scriitor nu e o opţiune, ci un destin. A opta presupune să alegi ceva „convenabil”. Nu e cazul: aici, mai degrabă, e o problemă de a fi sau a nu fi tu însuţi.

Ce criterii foloseşti pentru a recunoaşte calitatea unei cărţi? Sau de ce o carte este valoroasă în ochii tăi?
Îmi place critica literară, îmi place să analizez, să discut, să disec cărţi. O carte este valoroasă dacă are idei profunde, stil şi acel „ceva” greu de definit şi care e mai degrabă intuit de către critici. Probabil e vorba despre o viziune asupra vieţii. O carte bună trebuie să te cucerească, să te umanizeze, să-ţi propună noi perspective; trebuie să te „corupă” în sens pozitiv, să-ţi mute atenţia de la cotidian.

Care sunt autorii pe care îi apreciezi cel mai mult (şi de ce)?
Doi scriitori m-au ajutat „să mă descopăr”: Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu. Îl apreciez pe Gellu Naum pentru felul în care a deschis noi spaţii poetice, abisale, pentru felul în care a transformat experimentalismul suprarealist într-o poetică profundă şi inovatoare. Pe Mircea Cărtărescu îl apreciez pentru cum a scris despre cotidian, pentru cum l-a filtrat şi l-a redesenat. Consider că ei mi-au oferit lecţiile de bază ale „meşteşugului scriiturii”.

Vorbeam cu câţiva colegi despre faptul că nu am accepta să facem testul poligraf împreună cu soţiile sau cu alţi oameni apropiaţi, doar pentru că rezultatele ar putea fi cel puţin neplăcute în raport cu ceea ce noi credem că ne mijloceşte vieţile! Adică, la întrebări gen: ai înşelat, ai trădat, ai furat etc, s-ar putea să se mişte acul mai ceva ca la seism! Aşadar, sunt relaţiile dintre oameni bazate pe minciună, ascunzişuri şi compromisuri nemărturisite? Unde mai e măreţia vieţii dacă ascundem atât de multe lucruri?
Cred că viaţa e un sistem fragil şi complex de compromisuri. Viaţa trebuie să fie onestă şi asumată ca destin, nu neapărat „măreaţă”. Poate că măreţia stă tocmai în abilitatea de a te descurca onorabil în „hăţişul existenţei”.

Care este cel mai important lucru din viaţa ta?
Cred că cel mai important lucru în viaţă e însăşi viaţa. Detest filozofiile care mortifică existenţa, detesc când spiritul îşi pierde vitalitatea sau când oamenii uită să trăiască şi se rezumă doar la a respira.

La ce lucrezi în momentul de faţă (mă refer la creaţia literară)?
În momentul de faţă mă pregătesc pentru debutul în volum personal. Cartea se va numi “Gimnastul fără plămâni” şi va apărea în această toamnă sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Este în fapt o antologie de cicluri de poeme scrise între 2001 şi 2006. Poate părea puţin tardivă apariţia, însă am aşteptat până m-am simţit suficient de matur. De ce acest titlu? Deoarece îl consider o metaforă a unei alergări ambigue, absurde prin existenţă, care e viaţa de cele mai multe ori.

Cum anume te-ai caracteriza?
Cred că cel mai bine mă caracterizează amestecul de spirit fantezist şi cerebralitate. Nu pot concepe că lumea este perfect ordonată, că nu există lucruri vagi sau mistere – mi s-ar părea trist asta, însă nu pot concepe nici lipsa de repere sau bulversarea lor – mi s-ar părea lipsit de inteligenţă să fie aşa. În rest mă văd optimist, elitist, pătimaş, sociabil, curios şi glumeţ.

Ai vreun vis neîmplinit?
Multe! Într-un fel, viaţa se termină atunci când ţi-ai îndeplinit visele. Evit să-mi explorez toate visele, pentru a păstra un pic de mister.

Cum arată o zi din viaţa ta?
Mă culc târziu şi mă trezesc la fel de târziu. În timpul zilei muncă, după care urmează o bere la o terasă. Seara târziu, până şi după miezul nopţii, scriu şi citesc. Pe scurt: muncă, bere, soţie şi prieteni, cultură.

Ce proiecte de viitor ai?
Intenţionez să mai public un volum de versuri, de data asta la o editură naţională. Intenţionez să continui şi să diversific colaborările cu revistele, cenaclurile şi poate, într-un viitor nu foarte îndepărtat, să încerc să scriu şi teatru sau proză. Îmi plac mult critica şi teoria literară, însă un critic trebuie să dedice enorm de mult timp cititului, cel puţin 7-8 ore pe zi, timp pe care eu nu-l am la dispoziţie.

Ce calităţi apreciezi cel mai mult la un om?
Ador oamenii care se opun pasionaţi mediocrităţii, oamenii care au inteligenţa polemicii şi care au simţ critic; adică pe cei care văd dincolo de lungul nasului şi se interesează de lume ca ansamblu. Nu pot sta la masă discutând doar despre ceea ce se află în fafurie sau în stomac.

Ce-ţi place ? (de la situaţii de viaţă, la caractere, comportamente, autori etc. )
Îmi plac polemicile inteligente, pe orice subiect, fie faţă în faţă, fie virtuale (chiar şi în medii gen Facebook). Îmi place activitatea de cenaclu, pe care o văd ca pe un laborator literar. Admir lucrurile limpezi şi cred că mistica e folosită, în cele mai multe cazuri, doar pentru a farda o situaţie neinteresantă. Ca intelectuali îi iubesc pe Ortega Y Gasset, Nietzsche, Berdiaev, Tudor Vianu, George Călinescu, Adrian Marino. În ceea ce priveşte muzica clasică, preferatul e Şostakovici; în materie de muzică „non-clasică”, ascult frecvent Queen, The Doors şi Depeche Mode.

Ce nu-ţi place ?
Am o aversiune aproape fiziologică faţă de mediocritate, care e cea mai gravă maladie spirituală. Detest oamenii parţiali, vagi, care se rezumă la sfera lor. Nu sufăr discuţiile proaste, care te pătează mai rău ca noroiul. Nu agreez generalizările facile, replicile gen „toţi avem dreptate” sau teoria conspiraţiei. Înghit cu greu armata, şcoala ori biserica. Nici de mine nu-mi place întotdeauna, mai ales când conştientizez cât timp pierd zilnic fără rost.

Despre cum poate fi recâştigat prestigiul poeziei

*
Suntem obişnuiţi zilele astea să auzim pe la toate colţurile explicaţii aiuritoare, care fac referire la tot felul de entitaţi intangibile, vechile explicaţii de ordin religios fiind înlocuite de noile explicaţii de tip mistic-pseudoştiinţific sau conspirativ. Auzim despre tot felul de „invenţii secrete” şi „conspiraţii”, despre tot felul de „cercetări” şi „statistici” (cu ghilimelele de rigoare), argumente care se dovedesc fără nicio valoare intelectuală atunci când te apleci cu un minim de seriozitate asupra lor. Există, ca să spun aşa, o formă de „poluare intelectuală” care e răspândită pretutindeni şi care nu e întreţinută de nicio entitate conspirativă, ci doar de incapacitatea noastră de a ne asuma intelectual existenţa, chiar şi într-o societate dominată de ştiinţă şi tehnică, cu o religie aproape apusă.
În tot acest amalgam, observăm că poezia a pierdut mult din prestigiul ei. Observaţia este valabilă şi pentru celelalte arte, însă cazul poeziei este cel care ne interesează în rândurile de faţă. Poezia a pierdut mult din substanţa intelectuală, reflexivă, raţională. Avizi de explicaţii „paralele”, aruncăm din ce în ce mai frecvent poezia în mâna unor concepte precum „inspiraţia”, „inconştientul” sau „muza” şi evităm să discutăm tranşant despre mesajul intelectual şi raţional pe care-l poartă poezia. Uităm, chiar şi în mediile de „specialitate”, cum ar fi cenaclurile literare, că poezia trebuie să poarte un mesaj intelctual şi că trebuie să fie precisă în acest sens. S-a ajuns până acolo încât se pune semn de egalitate între elucubraţiile de ordin mistic, pseudoştiinţific şi poezie, astfel că nimeni nu mai înţelege acum de ce ar citi un poem. Romanul postmodern s-a îmbogăţit de puterea metaforică şi de sugestiile profunde ale poeziei, vedem asta limpede, păstrând în acelaşi timp firul epic şi mesajul. Ceea ce face ca între poezie şi roman, poezia să fie pe locul doi acum.
La Bucureşti, în cadrul aşa numitei generaţii douămiiste, s-a înţeles într-un fel această problemă, de mesaj, a poeziei. Însă tinerii formaţi în jurul regretatului Marin Mincu pun prea mult accent pe modul de transmitere al mesajului, pe vuvuzele şi marketing, şi prea puţin accent pe mesajul însuşi, pe care-l aruncă în stradă, într-o formă evoluată de „versuri de cartier”. Spotul publicitar, pe care tinerii bucureşteni îl trâmbiţează ca ideal poetic, nu poate aduce decât, cel mult, o reabilitare „de scenă”, „de reflectoare” a poeziei, nicidecum una de substanţă, pe termen lung o astfel de viziune putând fi de-a dreptul nocivă. Să nu uităm niciodată, ca adevăr constatat sec, că majoritatea reclamelor mint!
Cred că adevărata reabilitare a poeziei poate fi începută de la ideea sugerată undeva de Tudor Vianu, cum că filosofia e cea care are nevoie de poezie şi nu invers, asta datorită mijloacelor de exprimare poetice, ajung acolo unde exprimarea non-metaforică nu ajunge. Ar trebui să reabilităm prestigiul intelectual al poeziei şi să înţelegem practic că poezia are la bază o viziune asupra lumii, ca şi ştiinţa sau filosofia, iar simplul talent de-a înşira versuri pe hârtie, pe care-l atribuim deobicei inspiraţiei, e doar o parte a actului poetic. Sugestia lui Vianu poate fi completată de cea a lui Adrian Marino: avem dreptul suveran (poate chiar obligaţia!) de-a semnala „erorile grave şi aberaţiile sinistre”. Stând la masă cu un poet, acesta ar trebui să ia atitudine acolo unde mintea captivă o ia pe lângă drum, iar teoriile conspirative sau „vrăjitoriile pseudoştiinţifice” îşi fac simţită prezenţa.
Odată înlăturată „poluarea intelectuală” care pluteşte peste sfera poeziei, abia atunci putem avea pretenţia că poezia a fost (sau a început să fie) repusă în drepturi. Până atunci există împrejur suficiente simulacre, suficienţi „demoni ai minţii”, pentru ca poezia, cu fantezia coborâtă în maidan, cu acea libertate esenţială de-a spune lucrurilor pe nume redusă la tăcere de prejudecăţi anti-intelectuale, să nu mai incite.

Andrei P. Velea, octombrie 2010

vineri, 17 septembrie 2010

Andrei Velea: Confesiunile „Gimnastului fără plămâni”

Andrei Velea: Confesiunile „Gimnastului fără plămâni”

de Sorin Atanasiu

Publicat în Adevărul de seară, Joi 2 sep 2010. URL original: click aici!

Andrei Velea

Andrei Velea

Acesta e titlul volumului său de debut, a cărui lansare va avea loc în această toamnă. Este o antologie de poeme scrise între anii 2001 şi 2006.

Ca scriitor, a apucat lucrurile de acolo de unde destinul l-a pus să le apuce. Nu poate preciza circumstanţele determinante ale începutului său de scriere. Scrie de când era copil şi consideră că: „A fi scriitor nu e o opţiune, ci un destin. A opta presupune să alegi ceva „convenabil”. Nu e cazul: aici, mai degrabă, e o problemă de a fi sau a nu fi tu însuţi”.

Este membru constant al cenaclului „Anton Holban” condus de profesorul şi criticul literar Constantin Dimofte. Este membru fondator şi coordonator al cenaclurilor Gellu Naum, Lampisterii şi Cubului critic OBLIO.

A publicat în următoarele reviste (versuri, recenzii, articole de critică şi teorie literară): „Drumeţul Incendiar” (Universitatea Dunărea de Jos, Galaţi), „Focus” (Facultatea de Ştiinţe Economice, Galaţi), „Şcoala Gălăţeană”, „Akademia” (Universitatea Dunărea de Jos), „Dunărea de Jos” (Centrul Cultural Dunărea de Jos, Galaţi), „Hyperion” (nr. 4-5-6, 2010), AgentiaDeCarte.ro. De asemenea, prezenţele sale pot fi urmărite şi pe internet, pe următoarele adrese: Reteaua Literara, RoLiteratura, Vulcanul de poezie (e-poezie.net), Agonia (poezie.ro), Poezii.biz, BadOrGood - site de fotografie.

Andrei Velea iubeşte critica literară, analiza, discuţia şi “fărâmiţarea” cărţilor. “O carte este valoroasă dacă are idei profunde, stil şi acel „ceva” greu de definit şi care e mai degrabă intuit de către critici. Probabil e vorba despre o viziune asupra vieţii. O carte bună trebuie să te cucerească, să te umanizeze, să-ţi propună noi perspective; trebuie să te „corupă” în sens pozitiv, să-ţi mute atenţia de la cotidian”, consideră tânărul.

Are două modele

Este recunoscător scriitorilor Gellu Naum şi Mircea Cărtărescu. De la aceştia a preluat fundamentul scrisului.

„M-au ajutat să mă descopăr. Îl apreciez pe Gellu Naum pentru felul în care a deschis noi spaţii poetice, abisale, pentru felul în care a transformat experimentalismul suprarealist într-o poetică profundă şi inovatoare. Pe Mircea Cărtărescu îl apreciez pentru cum a scris despre cotidian, pentru cum l-a filtrat şi l-a redesenat. Consider că ei mi-au oferit lecţiile de bază ale „meşteşugului scriiturii”, ne spune Andrei Velea.

În momentul de faţă se pregăteşte pentru debutul în volum personal. Cartea se va intitula “Gimnastul fără plămâni” şi va apărea în această toamnă sub egida Centrului Cultural Dunărea de Jos, Galaţi. Este în fapt o antologie de cicluri de poeme scrise între 2001 şi 2006.

„Poate părea puţin tardivă apariţia, însă am aşteptat până m-am simţit suficient de matur. De ce acest titlu? Deoarece îl consider o metaforă a unei alergări ambigue, absurde prin existenţă, care e viaţa de cele mai multe ori”, conchide autorul.

întrebări şi răspunsuri

Care este cel mai important lucru din viaţa ta?

Cel mai important lucru în viaţă e însăşi viaţa. Detest filozofiile care mortifică existenţa, detesc când spiritul îşi pierde vitalitatea sau când oamenii uită să trăiască şi se rezumă doar la a respira.

Cum te-ai caracteriza?


Cred că cel mai bine mă caracterizează amestecul de spirit fantezist şi cerebralitate. Nu pot concepe că lumea este perfect ordonată, că nu există lucruri vagi sau mistere, însă nu pot concepe nici lipsa de repere sau bulversarea lor – mi s-ar părea lipsit de inteligenţă să fie aşa. În rest mă văd optimist, elitist, pătimaş, sociabil, curios şi glumeţ.

ce-i place

Îmi plac polemicile inteligente, fie faţă în faţă, fie virtuale (chiar şi pe Facebook). Activitatea de cenaclu. Admir lucrurile limpezi. Îi iubesc pe Ortega Y Gasset, Nietzsche, Berdiaev, George Călinescu, Adrian Marino. Muzica clasică, Shostakovici.

ce nu-i place

Am o aversiune aproape fiziologică faţă de mediocritate. Nu sufăr discuţiile proaste, care te pătează mai rău ca noroiul. Înghit cu greu armata, şcoala ori biserica. Nici de mine nu-mi place întotdeauna, mai ales când conştientizez cât timp pierd zilnic fără rost.

Profil.
Născut. 3 februarie 1980, Galaţi.
Studii. Universitatea Dunărea de Jos, Facultatea de Ştiinţe Economice, Galaţi, specializarea Informatică Economică.
Ocupaţie. Scriitor, informatician, programator senior.

luni, 9 august 2010

(pe Facebook, în timp real, despre Raportul Comisiei Europene)

Discuție purtată pe Facebook cu poetul şi traducătorul Bogdan Ghiu, publicată iniţial pe liternet, la iniţiativa poetului Bogdan Ghiu

(pe Facebook, în timp real, despre Raportul Comisiei Europene)

Nu din narcisism reproduc (cu minime intervenţii) "forumul" de mai jos. Ci pentru a mă convinge, o dată în plus (pe mine însumi în primul rînd), cum ar trebui folosite gadgeturile şi emanaţiile revoluţiilor tehnologice: în mod adecvat revoluţionar, politic revoluţionar. Altfel spus, Facebook (de exemplu, în cazul de faţă) nu doar ca loc de distracţie, dragare şi dating, ci de schimb şi de punere în comun de resurse, de unelte de înţelegere şi de acţiune, în primul rînd mentală, conceptuală, asupra realităţii imediate, de discuţii, de creaţie cu adevărat colectivă, ad hoc, precar, deschis colectivă de idei.

Mai e mult pînă departe, dar nu depinde decît de noi. Multe astfel de "forumuri" spontane aş mai putea reproduce. Unul, la fel de recent, şi cu aceiaşi protagonişti, despre China, de pildă. Mă opresc însă la cel mai de actualitate: recentul Raport al Comisiei Europene despre justiţia din România, şi la imediat previzibilele, penibilele reacţii de respingere viril-feciorelnică ale unei puteri tot mai izolat-delirante care s-a obişnuit să nu răspundă, suveran, la nicio întrebare, să nu fie deranjată de nimeni, să diabolizeze neîncetat presa, crezîndu-se singură pe lume, autoritate supremă. Nu e. Om fi fost noi băgaţi în seamă (citeşte: în UE) în primul rînd pentru capacităţile noastre de piaţă şi de economie gri-neagră, dar e criză, şi legea, vai, trebuie respectată. Conducătorii noştri par treziţi din somn, din beţie. Reacţia lor inadecvată nu dovedeşte decît ieşirea lor din istorie, plasarea într-o istorie paralelă, total defazată dar perfect "organică", în "eternitatea locală" a micii satrapii de provincie.

Îi mulţumesc domnului Andrei Velea, pe care nu-l cunosc personal, pentru intervenţiile, corecţiile şi comentariile sale întotdeauna la obiect, întotdeauna excelent documentate, greu, adesea, de combătut, tocmai de aceea provocatoare, stimulative. Sper că nu-mi va lua în nume de rău reproducerea, fără acord prealabil, a discuţiei de mai jos, deja publică, de altfel, pe net.

În loc de moto, lecturi de plajă, imaginea cronică, cultă a României: "M-am născut în România, domnule, unde te învaţă de la naştere că trebuie să te-aştepţi să te calce poliţia" (Kurt Vonnegut, "Sala oglinzilor", Zîmbiţi, vă rog!, Univers, 2010, p. 149).

1
Bogdan Ghiu: Abia aştept să fim daţi afară din UE. Primii şi singurii! Toată lumea s-ar bucura. În primul rînd noi.

Cum să permită ei, TOŢI, să fie confiscate averile nejustificate, cînd ştiu că oricînd pot fi judecaţi de către adversarii politici, cînd vin la putere...

Vreau şi eu să aflu de o mare avere privată, românesc-capitalistă, care să nu fi fost făcută în legătură cu statul, prin privatizare frauduloasă urmată sau nu de licitaţii trucate? Ce socialişti sînt capitaliştii ăştia în vorbe, de toate averile sînt făcute cu statul!...

Ce-ar fi făcut "capitalismul românesc" fără stat şi fără statul comunist? Corupţie fără corupţi, adică, invers, capitalişti fără capitalism, asta avem.

Macro-sistemic, e nevoie de corupţia noastră, dar nu în penibile vremuri de penurie.

Eu abia aştept replicile tari, "demne", glumiţele "patriotice" la adresa UE. Culmea e că ce spune UE spunea şi presa. Ai dracu' moguli, dacă au de ce să se agaţe!

2
B.G.: "Reforma statului", "modernizarea statului" (Băsescu)? Da: prin desfiinţare.

Andrei Velea: Eu ştiu oponenţi înfocaţi ai lui Băsescu care ar desfiinţa mîine statul. Cred că zilele astea anarhia e pur şi simplu un reflex apolitic.

B.G.: Cum să vrea cineva în România desfiinţarea statului cînd acesta este principalul filtru de spălare, singurul ocol, singura mediaţie ocultantă, onorabilizantă de realizare legalizată a averilor personale pe fond de economie de piaţă lipsă, minusculă? Ăsta e adevăratul post-comunism, termen în care jumătatea a doua trebuie subliniată.

A.V.: Din păcate, practic asta se constată, nu pot nega, asemenea "manevre" s-au desfăşurat din plin. Şi cred că într-un fel sînt inerente democraţiei. Îmi spunea cineva din Franţa: şi la noi se mai fură, dar la voi corupţia e generalizată... Nu văd nicio desfiinţare a statului la Băsescu, văd în schimb o justiţie care nu îşi face treaba, şi nu-mi imaginez cum poate fi "pusă pe roate".

B.G.: Tocmai relativitatea şi imperfecţiunile, precaritatea democraţiei IMPUN perfectibilitatea ei infinită (cum spunea un maestru). De exemplu, deplasarea esenţei procedurale a democraţiei de la momentul ("orgasmul") electoral, la care a fost redusă, la supravegherea şi controlul extinse, multi-specifice, ale exercitării mandatelor: ce se întîmplă în "cutia neagră" dintre două alegeri.

A.V.: DA! Sînt absolut de acord cu dumneavoastră aici, şi cred că tocmai asta e o cheie a democraţiei: este perfectibilă, nu perfectă. Calea pe care aţi indicat-o este cea corectă: exercitarea mandatului, nu morţiş momentul electoral, care e din ce în ce mai furat. Momentele electorale sînt doar momente de tip marketing, care nu mai vorbesc despre produs.

B.G.: Deplasare de accent care ar duce, prin retroacţie, la altfel de partide, la altfel de candidaţi.

B.G.: Un alt eveniment (teoretico-politic) important, constatat şi analizat recent: oamenii, colectivele sociale ad hoc nu vor să mai preia puterea politică, ci s-o controleze şi s-o documenteze din perspectiva unor puteri specifice. Lărgirea democraţiei, deci democratizarea democraţiei, vine şi din multiplicarea specifică a tipurilor de puteri de control, din explozia monolitismului tipologiei puterii.

A.V.: Cred că omul de rînd de azi, din România, nu are înţelegere faţă de politică. E dezgustat de cum Statul comunist a confiscat istoria, politica era una de înregimentare într-un partid odios. Apoi a venit bălăcăreala post-decembristă (post-COMUNISTĂ) în care politica s-a confundat cu arta de a vinde iluzii şi a desfăşura activităţi ilegale. La nivelul românului de rînd nu există politică, nu există o minimă viziune şi înţelegere pentru acest gen de activitate, iar asta e de rău.

B.G.: Perfect de acord. Dar iată o schiţă de posibilă soluţie. Să nu mai vorbim în numele altora, să nu ne mai arogăm statutul de purtători de cuvînt, ci să provocăm fizic gîndirea, reacţia, să legăm firele, să refacem conexiunile interne stimul-reacţie ale individului însuşi, să-l ajutăm să se "repare" şi să funcţioneze corect. (citiţi poemul în proză Să-i ucidem pe săraci!, al lui Baudelaire aici).

B.G.: Ne întoarcem, vai, de unde am plecat (într-o discuţie anterioară, de fapt aproape paralelă; n.m., B.G.), la moartea de facto a statelor, deci la necesitatea redefinirii lor. Dacă tot mai există doar juridic, atunci juridic (judiciar) să le folosim!

A.V.: Juridic din ce în ce mai puţin... Deja există Curte Internaţională de Justiţie, se vorbeşte de o Constituţie Europeană etc. Anumite legi ţi le contrazice UE, altele le dai la presiunea ei. Cred că mai degrabă state culturale...

B.G.: Districte...

B.G.: Păi atunci chiar - fără glumă - nu este nevoie decît de un Minister al Turismului, iar deţinătorul acestui portofoliu e un prim-ministru de facto!... Repet: fără nicio glumă. Şi, la fel de normal, preşedintele, într-un astfel de stat, e mai mult un primar (un primar general, un general)...

A.V.: Cum propunea Aldous Huxley în Reîntoarcerea în minunata lume nouă... Mici regiuni autonome, fiecare cu economia şi cultura ei, fără graniţe sau armată.

B.G.: Începe Huxley să-şi ia revanşa în "războiul" lui, deja "peste mode şi timp", cu Orwell... (Orwell a combătut "paranteza" comunistă, în timp ce Huxley a descris, descrie încă "eternitatea" capitalistă, deci inclusiv comunismul, simplă copie rivală: capitalismul, adică "burghezo-craţia" inevitabilă inclusiv în comunism).

miercuri, 14 iulie 2010

Stela Iorga, fotografii din Cotidian


Suntem îndreptăţiţi să vorbim despre poemele care alcătuiesc ciclul „Scrisori din Siberia” (prima parte a volumului „Ziaristică la domiciliu”) ca despre nişte „fotografii” din Cotidian (sau „scrisori”, după cum preferă autoarea Stela Iorga).
Există aici bine conturată o viziune asupra poeziei, ca poetică a Cotidianului, folosind din plin sugestiile acestuia (imagini, „cazuistică”, limbaj). Este o critică a Cotidianului, o poetică, să spunem aşa, „constatativă” – sunt mici „fotografii” pline de sugestii şi de simboluri. Orice critică, desigur, urmăreşte „corectare” unor erori (sau de-a dreptul „aberaţii”, căci aşa se înfâţişează de multe ori autoarei), însă la Stela Iorga e vorba în primul rând de „constatare”, de „aducere cu patimă la cunoştinţă”, critica fiind de multe ori subînţeleasă. Rima este jucăuşă, chiar dacă bine temperată, limbajul este „colorat”, tipic unei poetici a Cotidianului. Poemele sunt scurte şi concise, metaforice, acide, „exemplare”, „pline”, bine închegate.
Nu avem de-a face cu o „celebrare” a Cotidianului, în sensul ridicării acestuia la un rang mai înalt decât merită. Stela Iorga ştie foarte bine că există „Ceva” deasupra (identificat prin „Tine” în prima parte a volumului, apoi cu Dumnezeu creştin în partea a doua) şi respectă acest lucru („nu sunt singură/ acolo sus mi-e frică de Tine/ aici jos mi-e frică de mine/ totul e bine”, p.41). Poeta nici nu demistifică, nici nu mistifică în van, ci doar critică semnalând. Este într-atât de intrigată încât undeva spune „aş scrie şi o poezie/ dar afară numai demenţă şi prostie” (p.60). Este, cu siguranţă, un rol nobil acela pe care şi-l asumă: de a evidenţia „aberaţiile cotidiene”, însă, cum reiese din citatul de mai sus, poate fi şi un punct mort al actului poetic. În acelaşi timp, „fără să te exprimi, din haznaua istoriei, nu poţi sări în Alpha Centauri” (p.5), adică există o nevoie primordială de exprimare a poetului. De unde vine această dorinţă de exprimare ne lămureşte tot Stela Iorga: „un instinct aparte/ mă călăuzeşte fără greş/ în cunoaşterea dimensiunilor intelectuale reale/ ale oamenilor” (p.16). Poetul are menirea (şi instrumentele necesare) de a sonda sufletele oamenilor: de aici nevoia imperioasă de exprimare, precum şi dreptul de a-i critica.
Rând pe rând, poeta „coboară” în Cotidian (în scopul de a face explicit, evident, „criticabil”, „failibil”, „uman”) concepte esenţiale ca: fericirea (ca fericire de a nu avea nimic - „sunt foarte fericită/ nu am nimic/ nici măcar trenţele şi pălăria”, p.48), ţara („cât îmi iubesc ţara să nu uit/ să o înjur de mă-sa/ să o bat la cur/ să ţină minte/ să fie fată cuminte”, p.12), îngerii („îngerii se joacă pe bănci în parc”, p.27), actul reproducerii (pe care totuşi, de frică, îl „mută”: „îmi vine să depun ouă în soare/ să nu mă cloneze fiştecare”). Însăşi existenţa e tratată conform aceluiaşi registru şi descrisă ca „un banc prost/ înainte de naşterea lui Dumnezeu” (p.22).
O astfel de poetică (tip „decupaj”, „constatativă”, „fotografică”, „critică”) este pe deplin asumată de Stela Iorga: „îmi plăcea să decupez lumea/ puţin/ în rest am greşit/ iartă-mă nimic perfect nu mi-a ieşit/ dar i-am iubit” (p.34). Este o critică izvorâtă din dragoste sinceră, pătimaşă, profund implicată. Oricât de „dură”, de „colorată” ca limbaj, de şocantă ca imagini („mă-ta poartă în uter un dulap mutant”, p.32) ar fi poezia Stelei Iorga, ea este totuşi, în esenţa ei, cuminte. Este o poezie ce respectă ordinea ontologică, ce nu schimbă raporturile între planuri. Este o poezie sinceră, directă, ca-şi asumă din plin rolul de a semnala „aberaţii sinistre” (cum spunea undeva Adrian Marino).
Dacă prima parte a volumului („Scrisori din Siberia”) este alcătuită din poeme scurte, concise, a doua parte, intitulată chiar „Ziaristică la domiciliu”, este formată din poeme lungi, cu fir narativ bine condus, consistent. Dacă mai sus vorbeam de „fotografii”, de „scrisori”, aici vorbim de „reportaje”, de „mici povestiri”.
Stela Iorga se descurcă bine şi pe spaţii mai întinse. Are ce spune, ştie cum să o facă de aşa natură încât să menţină trează atenţia, vine mereu cu „pastile”, cu observaţii îndrăzneţe, cu imagini insolite. Sunt trecute în revistă, cu simţ acut al observaţiei, multe din tarele societăţii româneşti actuale, sub formă de portrete sau descrieri acide: câinii de pe stradă, „ maidanezii”, „comunitarii” (p.71: „într-o ţară bârsană/ ca a mea/ nu se poartă gloanţele/ ci câinii/ aşa că a apărut un maidanez/ fluturându-şi testiculele”, după care continuă „povestea” maidanezului ce a dat emoţii organizatorilor vizitei preşedintelui Statelor Unite, „united steiţ”, în Romania), cerşetoria organizată (p.79: cerşetorii organizaţi, „autentici rapsozi populari ai mizeriei şi declasării/ care cunosc cotaţia bursieră a buzunarelor/ şi îţi cer exact suma corelată cu inflaţia şi cursul euro la zi”, puşi faţă în faţă cu cerşetorii obişnuiţi, solitari, „cei melancolici/ pierduţi/ disperaţi/ înfometaţi”), snobismul (p.81: „printre multe calităţi/ pe dos pe care le are românul/ este şi împodobirea/ curului de maimuţă/ cât mai ochios”), spitalele, infirmierele („infirmierele/ aceste supersafte ale spitalelor/ mârlancele care se laudă la ele acasă/ adică la ţară”), beţivii, groparii etc.
Cu multă savoare este descris „fenomenul safta”(p.76): „la mine în românia/ mai ceva ca preşedintele statului/ a fost dintotdeauna femeia de servici”. Stăpână supremă peste hârtia de toaletă, „săftelu” devine, prin comparaţia cu „bmw”, un fel de „brand naţional”. Ea ştie că intelectualii sunt oameni simpli atunci când îi calcă domeniul (şi profită de asta!). Descrierea plină de umor a „fenomenului safta” se încheie cu o concluzie generică: „noi avem nişte/ toalete de coşmar/ care ne reflectă mentalitatea// ori poetic spus/ ni se vede săftelu din minte”.

Andrei P. Velea, 19 iunie 2010

Cateva reactii....

...la lectura unei selectii din "Note si interludii profane" in cenaclul Noduri si Semne, Galati

MIC-BURGHEZIE ÎN POEZIE

de Ion Avram


după judecata de-apoi/ rămân ultimul// pentru a verifica vulcanii să nu scape gaz,/ lacurile să nu dea pe dinafară,/ stelele toate să fie stinse// închid uşa lumii cu două zăvoare,/ craniul mi-l aşez drept sigiliu, iar noaptea// o trag pătură peste lume// în imensul hău cu arme de catifea (Andrei Velea – după judecata de apoi)

„Texte compacte; are şi câteva teribilisme care ar putea fi muiate pentru a scăpa de stridenţe; are trimiteri comune care susţin ideea dar, fiind arhispuse, banalizează zicerea; în rest, poemele sunt încheiate, rotunde, reuşite.” (A.G. Secară)
„Este un pic mic-burghez în poezie; sunt suficiente sieşi; poemele sunt strict intelectuale, ceea ce nu dă bine liricii, emoţiei; textul parcă ar trece printr-un alambic şi din emoţia lirică rămâne foarte puţin; să renunţe la spasmele intelectuale care trag textul în jos; are conturat un limbaj artistic şi îmi place că nu este egocentrist; ca voce artistică – mi se pare interesant.” (Stela Iorga)
„Mi se pare că a abordat o poziţie mai umilă în raport cu alte texte pe care i le-am cunoscut; eul liric mi se pare prea direct implicat în poeme, relevă un spirit neliniştit; par scrise dintr-o suflare şi pe un traiect unitar; aer filozofard, ton patetic, confesiv.” (Valeriu Valegvi)
„Ciclu unitar; poemele par situate în acelaşi spaţiu în care piesele nu prea au culoare şi sunt marcate prea mult de formă.” (Elena Donea)
„Poeme foarte exacte; îşi menţine linia în fiecare dintre poeme; poate ar trebui mai multă emoţie.” (Andra Pelineagră)
„Cam sobre şi greu de înţeles.” (Alina Hamza)
„Puţin reci, prea meditative, bine structurate; mi-au plăcut.” (Florin Buzdugan)
„Scrise într-o notă comună; prea puţină emoţie/sentiment; au stare, dar mi se pare o stare educată/indusă.” (Diana Toma)
„Acelaşi poet fermecat de femeie, certat mereu cu diavolul şi cu Dumnezeu; ştie să-şi construiască metafora; vede lumea, vede starea – dar, nu o simte.” (Laurenţiu Pascal)
„Un set de plusuri şi de minusuri prinse de o voce calmă care, parcă, se toarnă într-o structură à la Andrei Pleşu care vizează o schemă foarte morală; lasă impresia că poezia o scrie doar pentru el; are în spate o filozofie – dar personală; unele imagini au reuşit să sară din obişnuit; când scrii o poezie pentru o idee, dacă ideea nu este bună – nu susţine textul; metafora este mai mult către sine, nu se deschide către cititor.” (Adrian Haidu)
„Prea arhitecturale şi cam autojustificative; nota de sarcasm/ironic face bine textului.” (Monica Harhas)



Poeme gândului sau Andrei Velea citind!
de Florin Buzdugan

Într-o seară de vineri, într-o clădire de pe o stradă fără nume, îmbălsămată în parfumul teilor, în cadrul şedinţei de cenaclu Noduri şi Semne, ne-a citit Andrei Velea un grupaj de poeme intitulat Note şi interludii profane.

Primul care a deschis seara a fost, de data aceasta, dl. Adrian Secară, care s-a referit la poemul primul cuvânt, indiscret, spunând că ar renunţa total la el, poemul, iar referitor la celelalte, a spus că ar încerca să le reformuleze: ca idee sunt bune, dar sintagmele sunt re şi răs-folosite. Dar sunt şi 3-4 poeme fără cusur, spune dl. Adrian Secară, poet.

Apoi, Nicoleta Onofrei, prozatoare, care nu a vrut să reformuleze ce a fost formulat odată, a spus că Andrei nu prea are poezie, textele sunt construcţii gândiriste, filosofice. Nicoleta crede că Andrei câştigă atunci când construieşte atmosferă: îmi place ultimul poem!

Continuând seria părerilor (critice), dl. Ion Avram a spus că poemele i se par strict cerebrale, filosofice. Consideră că cititorul trebuie să urmărească ideea poetică ptr. a putea intra în atmosfera poeziilor. A mai spus că Andrei Velea se recomandă ca un bun gânditor, eseist şi, în final, poate, prozator.

Ar trebui să lase mai mult inspiraţia să-l ghideze, nu logica.

Acesta zicea aşa: În zona poeziei ţi-aş sugera să-i dai drumul aşa cum ţi-a venit, nu să strici acea stare intrând cu bisturiul cerebralului. Iată, avem de-a face cu un scriitor în devenire, indecis între poezie, proză, şi, de ce nu?, dramaturgie., conchidea Ion Avram, prozator.

Schimbând iarăşi membrii, poetei Stela Iorga i s-au părut, în proporţie de 85%, strict intelectuale, ceea ce nu face bine în zona lirismului. Ei i se pare că Andrei se chinuie să filtreze poezia prin gând, prin raţiune, rezultând poezia, într-un final. Pur şi simplu, ea consideră că aceste interveniţii cerebrale trag textul în jos. În schimb, continua Stela Iorga să spună, ca notă artistică, s-a format un limbaj stilistic deja conturat, şi aş fi rut să văd mai mult lirism. Unele mi s-au părut puţin căutate, cam self esteemed, aveţi, Andrei Velea adică, situaţia de a vă situa când la persoana I, când la persoana a III-a. Sunt mai multe plusuri decât minusuri – asta e bine. Ar trebuie să daţi drumul la volum, pentru că văd deja că v-aţi format şi aveţi o căutare asupra realităţii. Aşa că… daţi-i drumul!

Dl. Valeriu Valegvi, de-asemenea poet, a spus că, spre deosebire de alte texte pe care acesta le-a citit de la Andrei Velea, a avut un mic şoc, deoarece acesta, Andrei, a luat o poziţie umilă, numindu-şi poeziile Note şi interludii profane, deşi cei dinaintea lui au văzut nişte potenţiale aplecări spre proză, el, dl. Valeriu, consideră că textele relevă un suflet neliniştit, parcă ar fi fost scrise şi emise dintr-o singură suflare, şi cele 12 texte dau măsura unui traiect unitar. Evident, spunea acesta, se vede un aer filosofal, dar, mai mult, este un ton calm, potolit, poetul fiind în căutarea unui dialog; iată, avem trimiteri culturale, ceea ce denotă o cultură generală bine asmilată. Am observat mai puţin prezenţa realităţii, dar există totuşi o realitate făurită după chipul şi asemănarea “eului” său, al lui Andrei. Oricum, faţă de alte texte, există o schimbare de paradigmă, conchizând că poetul poate muri pe/ cu mai multe faţete/ partituri, ceea ce nu este neapărat rău.

Trecem mai departe şi auzim că Elena Donea, tânără poetă, consideră că aceste poeme fac parte din acelaşi ciclu, pe care ea l-ar numi “o cameră de hotel”, loc în care ar urma ca Andrei să(-şi) scrie restul poemelor. Tema credinţei, tema femeii-mamă sunt temele ce au atras atenţia Elenei.

Andra Pelineagră, membră nouă a cenaclului şi poetă şi ea, în devenire, a spus că poemele au fost scrise exact, Andrei vrând să aibe control asupra poeziilor şi asupra mesajului pe care-l transmit. Ar mai putea adăuga puţină emoţie în poezia sa. Sunt cuvinte grele, mă duc cu gândul la Bacovia, a spus Andra încheindu-şi vorbele.

Alina Hamza, cel mai nou membru al cenaclului, prozatoare în devenire, a spus că i-au plăcut textele, dar i s-au părut cam sobre, cam greu de citit. Mi-a plăcut “după judecata de apoi”. Într-un fel, gândurile mele se regăsesc în poezia aceasta, a avut de spus Alina.

Continuăm cronica şi spunem că Diana Toma, şi ea poetă în devenire, a considerat că poeziile sunt în aceeaşi notă, excepţie find antepenultima.

Ultimii doi care au avut ceva de spus sunt Adrian Haidu, prozator şi proaspăt licenţiat în Istoria Limbii Române, şi Monica Harhas, prozatoare.

Adrian Haidu a spus că poezia citită este o poezie echilibrată, care are atât minusuri, cât şi plusuri. Ceea ce i-a plăcut este faptul că poezia are o voce calmă, user friendly, care parcă se toarnă într-o construcţie intelectual-savantă, la fel şi trimiterile acelea intertextualiste, toate textele formeză un diaog programat.
Ceea ce nu i-a plăcut este faptul că poezia e scrisă doar ptr. sine, ptr. Andrei, deşi tinde să generalizeze şi să filosofeze (în mod propriu). Imaginea conturului de pe asfalt e imagine bună, deoarece debanalizează spaţiul real. Când scrii o poezie care se bazează pe idee, dacă ideea e bună, poezia rezistă, dar dacă ideea nu e bună, poezia cade, ar trebui să-ţi faci un pilon din idei ptr. ca poezia să reziste, acesta a fost sfatul lui Adrian Haidu.

De pe lista noastră de critici, Monica Harhas a spus că, la o primă lectură, poeziile i se par cam arhitecturale, fără o definitivare interioară. I s-a părut un epilog, fiecare poezie în parte. Mi-a plăcut nota de sarcasm. Asta e ceva ce ţine de fineţe, anume să ai atât ironie, cât şi sarcasm în poezie. Admir faptul că sunt impersonale, şi nu sentimentale.

Andrei Cimpoieru, un membru vechi, dar nou cenaclului, a spus că în afară de ultimul poem, care are emoţie lirică, celelalte ar trebui să aibă puţin mai multă emoţie care să plutească.

Gabriel Ghimpu, poet şi cerberul gramaticii, a spus că a depistat o cacofonie în poezia de la pagina 4 (ar putea fi făcută o rubrică în ziar cu acest titlu), anume într-o instituţie publică/ câinii lui diogene [...], aşa că Andrei a fost sfătuit să aibe mai multă grijă la cacofonii, într-o notă de glumă ironică.

Gelu Ghemiş a spus că e puternic şi nu are codiţe. E direct şi original, are un stil foarte bine structurat şi pare că se adresează unui anumit auditoriu, elitist adică. Ai atâta forţă încât ai putea scrie orice, spunea Gelu Ghemiş, impresionat.